COSTACHE ANCA MARGARETA

Tăcerea aceasta dintre noi e un urlet al trupului, reminiscențele sângelui cald. Gândurile albastre blochează ușor incandescența, doar că și albastrul acela pulsează în haina grea a firii. În

Toamna îmi tot arată că trupul se învechește, că așchiile se tot adună, că nu pot decât să urlu tăcut, în ritmul ploii, neputințele mele... Mă lupt cu frica de când mă știu și parcă mintea

Când lumina împacă apusul cu o sărutare atunci ma-nclin ploii și simt setea pământului. Plâng și eu atunci, de bucurie, că pot simți focul, de tristețe, pentru că sunt un munte de scrum.

fiecare soare apus e un sfarșit, o lumânare care s-a consumat și peste care s-a așternut întunericul.

Totul e atât de frumos și parcă nu m-am bucurat destul... Culorile pământului mi se agață de suflet, aș vrea ca timpul meu să încremenească aici, printre frunzele multicolore, durerea mea

Parcă ieri ne țineam de mână în pădure, demonii cântau atunci la chitară, steluțe negre ne luminau calea. Zilele acelea gri, prietene, mi-au servit drept ancoră mulți ani. Lumina ta, de atunci,

Copila cu soare în unghii, cu părul sărat și păsări în suflet dansează cu vântul în cireșul amar. Cerșește iubire, ca fiecare fir de praf. Copila cu pietre ascuțite, cu vorbe nespuse și trupul

Câteodată mi se face dor de soarele cu lumină verde, de răsăritul de acolo, din oglinzile casei părintești. Mi se face dor de primavara care îmi curgea prin vene și mi se revărsa pe

Valuri gălăgioase îmi inundă gândurile. Corpul acesta, care nu este al meu, îmi provoacă atâta frustrare... Mă ascund din nou în amintiri, vreau să îmbătrânesc copilul fericit, să îl

dragostea mea era un copac bolnav. în fiecare toamnă îi bandajam rănile, soarele îi alina durerea. nu se vindeca, dar nu-l lăsam să moară.

mâinile modelează lut uscat uneori curge apă prin piele dar nu suficient. visul prinde contur, a fost o clipă care nu s-a evaporat inutil. pământul acela dulce îl poartă acum la piept ca o

pașii se topesc în asfalt sufletul sufocat în straturi adipoase numără posibile căi de evadare... mucegaiul și urâtul din clădirea gălăgioasă își arată colții; zilnic mă tem de pânza de

mă sugrumă un nor negru, mânia mea poartă cătușe de pușcăriaș, mă invârt și nu pot să respir, pereții inalți imi strivesc libertatea. trupul meu a părăsit pasărea, îmi văd suferința

ieri suflarea avea gust de lemn vechi. când punea mâna pe suflet se uita numai la cer... pământul căuta sânge și icoanele toate au tăcut. când înjunghia norii nu i-a spus nimeni despre

Imita sentimentul, ca omul pământul respira nostalgia... Bucatată,tu,de humă... închin ție regretul zborului,

Către un balsam peste forme chinuite aleargă. Ascultă o baladă și se îmbată cu esența unui neideal. Își spală mâinile,