Sunet al mâinilor reci
Aprinzi candelă verde în priviri cu surâs amar.
Biciuiești imagini, cartea albă se închide:
Inima de copil diabolic vorbește enigmatic,
Numele meu cântă sunete ale mâinilor
când mă dezbrac
simt cum se dizolvă coperțile.
sunt o carte,
sunt un copac ucis.
gândurile mele,
frunze care mor periodic.
mâinile mele,
un fel de rădăcini înfipte
în sufletul
în trupul tău se ascund pietre,
mă îndrept către tine, cunosc durerea.
Râd și critic.
Mâinile mele au plâns
atunci când ochii au rămas fără sare.
te aștept.
timpul nu-mi recunoaște
Apus de soare,
vis pe jumătate roșu,
prezența ta în trupul fără uși, fără ferestre...
Amintiri,
frânturi între cer și pământ,
mă întreb cum poate locui moartea în noi,
cum ne găzduim
Sunt un joc de cuvinte
sau o silabă fără vocale
sau poate un fir de nisip
într-o cutie mică.
Rătăcesc și anii nu mai au esență,
lipsit de valoare, timpul naște copii,
precum scutură
Simt copacii negri ,
cum pătrunde pădurea în tălpile mele.
privesc ceașca de cafea,
două umbre se iubesc.
văd mâini uriașe,
cum strâng în brațe munții.
Desfac trupul, literă cu literă
până ajung la tine.
Ochii de om obișnuit
i-am lăsat la poalele munților.
Cu fiecare stanca urcata,
verdele tău se schimbă,
e atat de greu să respir în tine
mă
Câteodată dezgrop trandafirii,
cuțitele îmi pătrund în stomac,
acolo unde a început totul.
În ochii orbi adorm tăcuți fluturii.
În suflet, spinii caută sare
precum magii căutători de
în fiecare cameră găsesc
câte un copac care plânge.
fereastrele adulmecă tristețile norilor,
acolo sărutam timpul,
îl transformam în culoarea verde
și îi respiram trupul, suflarea,
parcă urma
Mă alint în brațele tale,
idee de fericire, copil-bărbat-uitare...
Noi, munți de trandafiri fără petale,
ne înțepăm când ne iubim și plângem .
Dragostea fură culorile cerului,
pietrele oftează,
7 culori dansează în sufletul meu,
îmi batjocoresc liniștea obișnuită,
desenează sori și copaci,
se joacă de-a ascunselea,
își camuflează râsetele în sentimentele mele.
Trăiesc 7 surori în
mă sugrumă un nor negru,
mânia mea poartă cătușe de pușcăriaș,
mă invârt și nu pot să respir,
pereții inalți imi strivesc libertatea.
trupul meu a părăsit pasărea,
îmi văd suferința
pastel fără culoare,
bucată de pământ
pătrunzând în piele
și mâinile impăturite
în cenușă.
număr frunze.
a plecat
copilul cu vierme
bătrân pe chip.
devine uneori copac
sau
scuip lumină.
brațele tale reci
sufocă uitarea.
Îmi tăvălesc trupul
locuit de atâtea iubiri...
pielea iluzorie
imită orgasmul
unei primăveri.
te rostogolești în mine
ca o bilă
plânge cămăruța amintirilor;
sub tălpile noastre
cerneala e verzuie...
miroase a frunze negre
și parcă bucata de pământ
din mâinile tale
nu plutește pe apă,
dansează în hârtia tristă...
Am
ieri suflarea
avea gust de lemn vechi.
când punea mâna
pe suflet
se uita numai la cer...
pământul căuta
sânge
și icoanele toate
au tăcut.
când înjunghia
norii
nu i-a spus nimeni
despre
vizitam sângele netăiat;
acum o lună
aș fi putut să te sărut,
nu mi-aș fi cusut
pântecul în poeziile tale.
Eram apă
în mocirla
cu litere înțepenite;
mă dureau ochii
de la atâta alcool
și tu
-1-
Ii aminteam ca arde focul
in marul acela, jumatate zemos
Imi raspundea albastru
despre trupul lui,
imbracat intr-o panza de apa.
Am crezut ca e ceva de
***
Te trezesti gol
intr-o cascada insuficienta,
lacrimile pe care le versi
nu satura pamantul...
durerea dezbraca de sentimente,
vezi ca nu esti om,
regret
si neputinta
in
Iti insirui cuvinte
si goliciunea dintilor
din muzica patrata
imi ingheata orice
stangacie;
in desfranarea cerului,
numai lui –
concertul cu tot felul de papagali,
ca nulitatea
CM