Cand plang primavara
iubesc trupul si sufletul meu e tacut.
arunc pamant in ochii cerului
si obisnuitul din hainele mele
ascute coasa aceea
care se preface a fi poveste.
Ploaia dezbracă,
nuditatea lemnului putred
zâmbește ca singurătatea...
Zidește haina neagră
în trupul său
de parcă vântul
i-ar fi lăsat sufletul gol.
pleacă pe
CM