Mi-a plăcut cuvântul tău prietene,
În reiubire te regăsesc,
Sufletele noastre coapte
Împrăștie miros de pâine caldă.
Străbat pădurea stearpă,
Ecoul surd îmi alungă
și soarele și norii.
Îmi e
aș vrea să distrug mărul,
să împletesc din frunze uscate
o doină a vremurilor apuse.
mă plimb agitată
pe holul lung,
cuțitele nu-mi dau pace,
merele verzi îmi potolesc setea,
merele roșii
pe urmele dragostei,
descalț trupul de fragilitate,
țin sentimentele în congelator.
m-am dezbrăcat de mine,
de două ori.
privesc cu melancolie
icoana din colțul camerei,
mă întreb pe unde
frunzele respiră
praful gândurilor,
libertatea de a mângâia cerul
în țarcul acesta uman
e o cafea dulce
peste pânza de lacrimi.
amorțeala trupului,
tulburată de adierea fantasmelor,
se
Fluturii pedalează biciclete,
își iau în zbor și visele.
Gândacii fumează elegant,
își înnoadă la gât demnitatea,
în cravate albastre,
frumos apretate.
Respir frumusețea altora,
sângele meu
Viermi care scuipă cuvinte
gâdilă trupurile.
Gândurile îmbătrânite
dansează confuz,
se izbesc de nori,
mănâncă speranțe
și plâng deseori ca niște prunci.
E atâta libertate în neființă,
zidul
frustrarea încolțeste îndrăzneț,
se extinde în fiecare celulă a corpului.
amintirile albastre încă mai dor
deși hârtia în care sunt închise
se îngălbenește și timpul
devine confuz.
alfabetul
fiindcă femeia e un mic dejun
te rog să te saturi și să fugi,
să cucerești lumea.
fiindcă sufletele noastre sunt legate,
trei perle într-un șirag de mărgele,
te rog să nu ne rătăcești
atunci
mâinile modelează lut uscat
uneori curge apă prin piele
dar nu suficient.
visul prinde contur,
a fost o clipă
care nu s-a evaporat inutil.
pământul acela dulce
îl poartă acum la piept
ca o
Durere tămâiată cu aduceri-aminte
fugi în altă poveste,
ai greșit episodul.
Secundele tremură ca o gelatină,
săgeți din alte vremuri
dau uneori târcoale
palatului aurit în care
Cerul se dezbracă,
își imaginează o rochie portocalie,
copacii vopsesc trupuri în galben,
pământul își potrivește o perucă roz.
Astăzi am aranjat
câteva stele în păr,
am acoperit membrele cu
semnez un cuvânt pe chipul
încremenit în pânza de păianjen.
viermii timpului
dau târcoale trupului,
deformează interiorul.
lumina își murdărește voalul,
în pragul nebuniei
umbrele se
Torțe care împrăștie viață,
amintesc că dincolo de tine
e un morman de pământ….
Viața e o peșteră
care mestecă lumini,
pielea devine fosforescentă
în strigătul uitării.
Tânjesc după
cuvintele sângerează ca un apus,
tinerețea rămâne captivă,
așteptarea e îmbălsămată în fluturi,
gândurile sunt împrumutate din mai multe vise,
literele intră în piele,
cifrele aleargă
Valurile se agită,
ca si cum ar îmbrățișa o himeră...
Dorința respiră, tulbură pământul,
anotimpurile din trupul nostru lasă urme.
Astăzi te rog să îți lași sufletul liber,
să ne ținem de mână
Durerea din corpul meu se extinde,
ca un virus intră în pereți, intră în vise
intră în aerul pe care îl inspirăm
și eu și tu.
Despre nebunia de aseară...
camera era deja bolnavă,
nu pot
Ziua aceasta e pătrunsă de alergii,
roșul pictat pe tavanul prea înalt
provoacă migrene,
albastrul care curge în trupuri
are cerneala expirată.
Ochii, de un verde smarald,
nu se potrivesc cu
pașii se topesc în asfalt
sufletul sufocat în straturi adipoase
numără posibile căi de evadare...
mucegaiul și urâtul din clădirea gălăgioasă
își arată colții;
zilnic mă tem de pânza de
Nu mă întreba ce simt, câți ani am, ce cred despre libertate.
E un război al sentimentelor , al indeciziilor, e o luptă între frunze moarte și sânge vulcanic.
Aștept să mă trezesc din coșmar.
textul original:
vreau să desenez singurătatea,
să o transform într-un avion de hârtie
și să o înalț în ghearele trecutului,
să mă salveze de prezentul gol.
astăzi văd și simt moartea din
te recunosc ca tată,
atunci când am învățat să evadez
tu mi-ai dat creion,
tu mi-ai tatuat pe degete
alfabetul fanteziilor.
tu mi-ai dat pătură
atunci când monștrii timpului
mi-au înfrigurat
Trec pe aici, scap apa, nisipul din brațe,
las plantele să se joace
poate se rătăcesc, poate se îneacă.
Prea multe figurine cresc,
se agită ca o furtună
și visul obosit imită un motel fără
Aș putea să îmi imaginez trupul peste ocean sau în alt oraș,
să mă transform într-o fotografie purtată de vânt.
Aș putea să mă ridic, să plâng și să plec.
Astăzi sunt un covor de frunze, toamna
CM