Cosmin Soameș

Cu privire la ultimele două versuri, încă mă mai gândesc. În prima variantă a poeziei, ele nu apăreau.
Mda, poezia asta chiar mi-am imaginat-o ca un videoclip: vedeam orașul, transformările lui, împuținarea oamenilor. Și apoi m-am imaginat trezindu-mă brusc (altfel chiar era un coșmar). Dar oare chiar m-oi fi trezit?

V-a plăcut? Mă mir. Eu întotdeauna când o citesc îmi aduc aminte că iubita respectivă, sunt vreo șapte ani de atunci, mi-a dat o drăguță de blenoragie... Dar uite, măcar tot m-am ales cu ceva de pe urma ei, cu poezia asta și altele câteva (vezi C\'est la vie).

Mai bine că nu cunoști atât post-modernism! Eu chiar eram pregătit să ies din pagină după atâta galben, cu gândul că nu pot intra oricum în visul tău post-modernist, când am dat peste albastru și mi-am spălat \"greața\". Mi-a plăcut apoi foarte mult. Salutări roșii!

Virgil, poți să-mi dai numele autorului și piesei? Altfel nu știu cum să caut poezia \"siameză\".
Am vrut să fiu cât mai frust în poezia asta. Aveam inițial un alt sfârșit, lacrimogen, dar era prea poetizant. Îl prefer pe acesta. De aia voi lăsa acolo cuvântul \"colile\" chiar dacă e barbar. Tot de aia n-am fost poetic decât în primul vers. Restul e viață. De aici și titlul.

Înțelepciunea nu presupune neapărat statul deoparte, neimplicarea, \"las că merge și așa, n-am ce face\".
Monica Lovinescu spunea că nu poți scrie cu aceeași mână și capodopere și mizerii. Adevărul e că se poate. Iar capodoperele scuză până la urmă mizeria. Dar asta nu înseamnă că trebuie să ne prefacem că nu observăm zgura marilor poeți. Cu atât mai mult a celor mici.
Mi-a mai răspuns cineva să-mi văd de treabă pentru că, se știe, din noroi răsar nuferii. Dar am învățat că nu trebuie cultivat noroiul doar de dragul potențialilor nuferi.
Nu există falși poeți deoarece fiecare versificator are un public (mai mare sau mai mic) al lui? Posibil. Atunci materialul acesta ar fi trebuit să se numească „Despre falșii cititori”. Dar invit pe altcineva să-l scrie. Poate un critic adevărat, nu unul de ocazie, ca mine.

P.S.-ul a pornit de la un text din \"Jurnalul Național\" unde se dădeau câteva exemple de muzicieni în vârstă care, în lipsa unor pensii sau ajutoare de la stat, recurgeau la tot felul de alte forme de supraviețuire. Și mie mi s-a părut ciudat ca J. Răducanu să fie pus în situația asta deoarece știam că a concertat în ultimii ani prin America, este prezent și în cluburile din țară... Dar un ziar național o fi mai informat decât mine. Cert e că oamenii ăștia nu sunt sprijiniți cu nimic, se pompează bani în tot felul de proiecte falimentare dar în OAMENI nu. Și nu sunt așa de multe vârfuri în România. Dar sunt cele care promovează cu adevărat țara în lume.

Din păcate, d-le E. Suman, trăim într-o lume de îngeri căzuți sau, vorba poeziei, „beți de țărână”. Și tot din păcate, ne îndepărtăm de „zăpezile de altădată”. Pentru că după orice ninsoare, marile orașe își pierd rapid puritatea „căzută” din cer și preferă mocirla.
Textul nu e inspirat de Bacovia, ci de Mircea Ivănescu. Undeva, el spune că lumina lunii e murdară iar femeia e ca o zăpadă bolnavă. De aici a pornit gândul.
D. P. Elvis, mulțumesc pentru înaripatele rânduri. Ca să fac o glumă, cel mai ușor e să distrugi un poet spunându-i că e MARE. Am observat asta mai ales pe site. Există mulți autori lăudați și răslăudați care sfârșesc prin a crede că au atins apogeul și se blochează în stilul din acel moment și încep să reia aceleași teme, aceleași fraze. Dacă am fi „mari”, ne-am regăsi la rubrica „bibliotecă”, nu la autori. Mai este până acolo, multe zăpezi, murdare sau nu, mai avem de înfruntat.
G. Adam, am recitit poezia, am corectat pe ici, pe colo, dar din păcate nu pe unde ai fi vrut tu. Cuvintele jeg, canalizare, puroi, exprimă, chiar dacă sunt clișee sau urâte, exact ideea mea, sau vibrația, dacă vrei. Poate e chiar mai bine să nu șlefuiesc expresiile la nesfârșit, să nu risc de a avea versuri perfecte dar goale. Important e ca ele să-mi poată transmite starea, gândul.

Mi-a plăcut mult. Amuzantă, bine scrisă, scurtă, nițeluș erotică, într-un cuvânt: excelentă. Bravos!

Felicitări pentru articol. Mi-ai iscat interesul cu privire la această carte, ceea ce înseamnă cu materialul tău și-a atins scopul, că poate trezi curiozități. Am să caut cartea prezentată ca să te verific \"pe viu\".

Poezia nu se vrea una profundă, \"răscolitoare\", tocmai pentru că despre diavol se poate vorbi și detașat, cu o nuanță ironică. Nu e un text metafizic, nu trebuie să fi intrat pentru subiect într-o altă lume, e doar lumea pe care o observ în jur. Și chiar e o lume naivă.

Am schimbat chestia cu îngerul, l-am înlocuit cu un popă. Pentru că e o vorbă: Diavolul se ascunde în umbra crucii.
Lui A.S. îi răspund cu un îndemn al lui Goethe: \"Fii mereu cât mai simplu!\" Am ajuns la \"simplist\", mai am puțin până la simplitate.

Nu sunt eu poetul care să dețină Adevărul. Dar pot recunoaște că opinia ta e justă. Eu însă nu-mi construisem textul cu referire la cei trei poeți nominalizați, nu pe ei îi vizasem cu sintagma „falși poeți”. Făcusem o referire generală. Dar cred în continuare că și ei sunt promotori involuntari ai „falsei poezii”. Normal că e de ajuns o singură creație genială care să intre în istoria literară pentru a-i absolvi de vină. Din punctul ăsta de vedere nu mai există discuții, ei rămân Poeți. Vorba cântecului: au ce ce se lăuda!
Asta nu înseamnă însă că îmi retrag apelul care viza sporirea simțului critic față de ceea ce scriem și citim. Să nu ne încurajăm sau să-i încurajăm pe alții în a produce texte banale ori ermetice dar la fel de lipsite de consistență. Să intrăm cât mai puțin, prin compozițiile noastre, în vreuna din categoriile „falșilor poeți”. Să conștientizăm pericolul care ne paște pe toți, mari sau mici, de a ne complace să adăstăm în „zona gri” a poeziei. Mai ales că, după părerea mea, criticii încurajează această plafonare, descoperind sensuri ascunse și virtuți nebănuite poeziilor „bolnave”. Ca și în politică, domină și aici clientelismul. Și e la fel de dăunător, pentru toți!
Am urmărit ca, printr-o aparentă critică destructivă, să mă manifest constructiv. Dacă n-am reușit, îmi cer scuze. Poate că pericolul e doar în capul meu. Poate că totul e bine și frumos iar aerul e mult mai respirabil în poezia autohtonă decât mi se pare mie. M-aș bucura să greșesc. Vom vedea ce ne rezervă viitorul. Vom vedea...

„Cartea lui Apolodor” de Gellu Naum nu intră în discuție, e un deliciu atât pentru copii, cât, poate mai mult, pentru foștii copii. Dar eu am luat de la bibliotecă antologia „Athanor”, am citit-o din scoarță în scoarță și am fost profund dezamăgit. Iată câteva versuri din poezia „Anotimp”:
„Eu ședeam pe o scară de ciment
cu niște cărăbuși pe față
o floare galbenă se legăna
pe când la poartă ciocăneau încet
șapte bătrâni cu șapte linguri rupte
și totuși în tăcerea asta densă
degetele noastre așterneau cearceafuri
busturile ni se lipeau prin zid
obrajii desenau cu var aceleași semne.”
Toată cartea e așa, pas de înțelege ceva! Îmi place versul din mijloc dar poezia nu se ține doar într-un singur vers! Dar poate îmi lipsește mie ceva esențial pentru a înțelege mesajul. Spuneți-mi ce.
Pe Șerban Foarță, de asemeni, l-am considerat genial ascultând doar Phoenix. Dar apoi i-am citit zeci de poezii de prin revistele literare, de fiecare dată cu insucces. Mint, am găsit o singură poezie care mi-a plăcut. În rest, n-am înțeles nimic, în afara faptului că e un tip foarte citit care se joacă manevrând ca un expert cuvintele. Neavând aderență pentru poeziile sale, nici nu i-am mai căutat vreo carte.
De Nichita Stănescu am citit antologia „Ordinea cuvintelor”, două volume. Am găsit câteva poezii extraordinare, multe fragmente superbe dar poți citi și câte 10 sau 20 de pagini fără să dai peste un singur vers semnificativ. Sunt conștient că în momentul ăsta mulți mă suspectează de idiotism dar uite că risc să fiu sincer. Nu mi-a plăcut Stănescu așa cum mă așteptam după reclama care i se face, deși e un autor fecund, care îți poate deschide mintea în direcții poetice nebănuite. Cred că a scris cea mai frumoasă și mai scurtă poezie de dragoste din limba română:
„Iubito, spune, dacă te-aș prinde într-o zi
și ți-aș săruta talpa piciorului,
nu-i așa c-ai șchiopăta puțin după aceea
de frică să nu-mi strivești sărutul?”
dar scrisul lui nu e nici pe sfert așa.

Apropo de Nichita, la care vă referiți, d-le V. Turburea, nu credeți că sunteți cam tulbure în exprimare? N-ați vrea să scrieți mai bine în proză ca să înțeleg exact ce vreți să-mi spuneți? Nu vă supărați, dar nici măcar nu-i agreez pe cei care, în subsolul unui text, vin doar ca să-și plaseze propriile compoziții dând iluzia că participă astfel la discuție.

D-le R.T. Ciornei: “Dacă iubire nu e, nimic nu e”. Enunțul de sorginte biblică al lui Marin Preda e perfect justificat. N-am nimic cu iubirea, am ce am doar cu bagatelizarea ei, vorba dv., cu “îndrăgosteala stupidă”. Și sunt departe de a spune că “ce nu îmi place mie nu există”. Afirmând că nu-mi plac niște poeți celebri, eu nu i-am negat pe aceștia, nici n-aș avea cum, ei există, au locul lor, eu îi citesc, doar că pe mine “mă lasă rece”.
De ce am folosit tonul vehement din textul meu? Pentru că, așa cum zicea și un analist politic, în vremurile de azi reușești să atragi atenția cuiva doar dacă îi urli în ureche. Sau dacă îl înjuri, eventual. Într-un anumit fel, am exagerat în mod voluntar, apropiindu-mă de pamflet, pentru a-mi exprima mai apăsat părerea că nu tot ceea ce zboară se mănâncă, adică nu tot ceea ce se scrie în versuri se numește poezie. De aceea titlul “sună din coadă”, are și rolul firesc de cârlig, de captare a atenției. E un procedeu des folosit peste tot.
Sigur, putem despica firul în patru ca să susținem că poezia e prezentă în tot ce ne înconjoară, că nu trebuie decât să știm să o citim. Sună frumos și poate fi adevărat. Dar discuția e în altă parte. Eu spuneam că ne sufocă maculatura. Răspunsul primit e că nu nu avem nevoie de cenzură, e foarte bine că se scrie deoarece doar de aici, din marea masă a scribilor, se vor alege poeții. Dar dacă nu răzbat la lumină decât cei tari din fire, care nu se descurajează, care insistă, care au noroc? Dacă unii valoroși se pierd pe drum pentru că au fost ignorați, necitiți sau neînțeleși? Am citit recent o biografie a lui Charles Bukowski și am aflat că el era gata să se sinucidă pentru că nu îi publica nici un editor poeziile. În cele din urmă l-a salvat, la propriu, o femeie-editor care i-a devenit și nevastă. Acum, Bukowski e considerat unul dintre cei mai mari scriitori ai Americii. ACUM! Sigur, mi se va răspunde, asta e soarta celor slabi de îngeri, să piară primii, și aici are loc selecția naturală.
N-am militat pentru cenzură, ci pentru autocenzură. N-am cerut renunțarea la poezie, ci doar am pretins mai mult de la poezie. Am pretins idei, am pretins limpezime. E chiar așa de rău? Deși admir și lucrurile sofisticate, de bun-gust, sunt de părere că lucrurile naturale sunt cele mai bune. Sunt conștient că bunul-gust e o noțiune aproximativă și depinde de structura fiecăruia. De aceea chiar nu mă caracterizează intoleranța. Și polemicile de genul ăsta reprezintă o confruntare cu ceilalți, o invitație la discuție, o dovadă că n-am idei fixe. Poate, la întâlnirea cu cei din Timișoara, vom analiza cum simte fiecare anumite poezii și ce înțelege din ele. Ne vom putea împărtăși mult mai aplicat opiniile, chiar cu textele în față. Poate voi învăța mai multe atunci.
Nu resping poezia, cred că e nevoie de ea, reprezintă astăzi una dintre puținele forme de igienă spirituală de care dispunem. Dar poezia se citește din ce în ce mai puțin, deși am impresia că scriu din ce în ce mai mulți. “Românul s-a născut poet” e un proverb tâmpit inoculat de mici fiecăruia dintre noi. Așa că fiecare scriem și ne pretindem poeți. Dar e oare adevărat că tot ceea ce citim e poezie? Oare ce ni se spune prin ea, ce ne face să simțim, cum ne sporește ființa? Asta vroiam să întreb în textul meu. Nu vroiam să declanșez atât o polemică, cât să ne oprim o clipă din scris și să medităm un moment. Fiecare, pentru sine, în miezul ființei lui. Să ne întrebăm pentru ce scriem, de fapt. Pentru a ne distra, pentru a impresiona, pentru a evada? Pentru ce? Și pentru cine? Dacă cititorii mei nu-mi înțeleg gândul, oare sunt eu de vină sau ei? Poezia e doar imagine sau e și sentiment?...
Mi se pare că prin poemele noastre noi oferim doar răspunsuri, încetând de mult să ne mai punem întrebări. Ne sufocăm cu aceste răspunsuri dar am uitat ce ne-a întrebat, de fapt, publicul. Ne-am rupt, într-un fel, de el. Și acesta e unul dintre motivele pentru care nu se mai citește poezie în România. Poeții s-au rupt de viață. Vorbim de vise, facem psihanaliză, ne jucăm frumos, căutăm metafore inedite, dar atât? Nu acordăm cumva credit unei false poezii? Nu plutim cumva în sfere mult prea înalte și am uitat să trăim, să scriem firesc și adevărat, așa cum făceau clasicii sau romanticii? Nu îmbrățișăm oare noul și experimentalul cu prea multă ușurință, riscând să ne îndepărtăm de rădăcini?
Un moment de reculegere, asta am cerut în “Despre falșii poeți”. Doar atât!

D-le M. Popeți, îmi pare rău că nu m-am făcut înțeles, dar noi discutam aici despre literatură, de aceea mă refeream la postmodernism ca și curent literar. Nu vorbeam nici despre pictură, nici despre cinematografie ș.a.m.d. Observația dv. mi se pare prin urmare de prisos.
D-le E. Suman, textul inițial l-am început prin a mă detașa de critică. Am vrut să fug de capcana asta. De aceea n-am trecut materialul la polemică ci la eseu, în dorința de a nu face valuri atât de mari încât să mă înece. Dar dacă am deschis singur cutia Pandorei, asta e! Ei bine, am găsit falși poeți și în România literară, și în Orizont (revista U.S.R. – filiala Timiș) și în cărți. Vreți musai nume din cele mari? Șerban Foarță, Gellu Naum și, of, blasfemiator ce sunt, Nichita Stănescu. Nu mă linșați încă, nu neg că nu au și poezii geniale, dar sunt mult prea puține față de grosul scrierilor și vâlva făcută în jurul lor.
Poate e vina mea că am început poezia citindu-i pe Eminescu, pe Blaga, pe Arghezi. La ei de ce talentul e în fiecare poem și reușesc a fi limpezi și profunzi în același timp? Oare cer prea mult? Atunci voi lua asupra mea păcatul acesta . Cine ridică primul piatra?

Din momentul în care am scris acest text am știut că eu sunt cel mai vulnerabil. Pentru că arătam cu degetul în mod nedefinit și oricine se putea simți lezat. Pe când eu eram individualizat și ușor de atacat. Eu, moralizatorul, nefiind un model poetic, oricine putea fi îndreptățit să mă întrebe: „Da tu cine ești de fapt ca să critici?” Nimeni. În funcție de poezia scrisă, mă încadrez, la rându-mi, în fiecare dintre cele trei categorii enunțate, de falși poeți. Și chiar în mai multe, pentru că nu există doar aceste trei modele.
Să ne înțelegem din capul locului! Dacă aș fi dorit să scriu despre www.poezie.ro, aș fi făcut-o pur și simplu. Dar n-a fost în intenția mea. Eu am scris la modul general, despre poeții care apar atât pe site cât și în reviste sau în cărți. Aici am avut de câștigat: am descoperit un poet adevărat (Liviu Nanu) și o mulțime de poezii adevărate ale altora. Am învățat să scriu haiku, am participat uneori la dezbateri și am deslușit mici chestii de tehnică literară. Am descoperit oameni cu aceleași preocupări. De aceea n-am venit să trâmbițez, ca alții, că părăsesc acest spațiu pentru că a decăzut și nu mă mai satisface. N-am făcut-o pentru că nu cred că acest loc e un „lac cu noroi”. Eu merg mai departe, mai am multe de învățat și de confruntat, aici. Plus că site-ul mi-a creat o anumită formă de dependență, ca multora, de altfel.
Știu ce înseamnă postmodernismul, d-le E. Suman. Dar eu nu critic curentul literar ca atare, eu i-am criticat pe cei care își ascund sub umbrela largă a acestuia incapacitatea creativă. Mai mulți autori pe care i-am întrebat ce au vrut să spună în poeziile lor mi-au răspuns că nu le pot explica deoarece sunt scrise în cheie postmodernistă. Și basta! Nu mi-am pus în gând să „strivesc corola de minuni” a poeziei, dar mi-ar place ca această corolă chiar să existe.
Nu pot să cred că totuși „efectul așteptat de către un autor de poezie”, d-le L. Preda, e acela de a fi înțeles în mod diferit de către fiecare cititor. Dacă acest lucru se întâmplă, după părerea mea ceva e în neregulă atunci cu poezia.
Privitor la respectul pe care ar trebui să-l am pentru truda și imaginația celor care scriu „ciudățenii”, d-le Răpciune, nu sunt de acord. Degeaba se chinuie cineva să creeze dacă tot ceea ce produce în final sunt cuvinte vide. Deși, recunosc, și eu învăț din unele imagini dintr-astea. Îmi produc anumite analogii pe care le folosesc ulterior în poezie. Sau descopăr un vers bun, o metaforă interesantă. Dar asta nu justifică beția poetică. Și nici perversiunile intelectuale.
Mă bag în seamă? E foarte posibil. Dar nu asta facem, aici, cu toții?
Ori mi se sugerează să nu deranjez pe nimeni și să-mi fac treaba liniștit în colțul meu virtual? Ei, aș! N-am întotdeauna chef să fiu cuminte.
Poezia nu e „o formă de comunicare” , d-le Gheorghiu, decât dacă e capabilă să comunice ceva. Limbajul articulat e forma supremă de comunicare dar nu toți oamenii pe care-i auzi vorbind reușesc să și transmită ceva. La fel e și cu poezia, nu e îndeajuns să croșetezi cuvinte ca să fii poet.
Accept în schimb ideea că „receptorii” mei sunt decuplați, că n-am citit destul sau că aș fi frustrat. Mai știi? Asta ar fi explicația cea mai simplă. Nu am afirmat însă că sunt obiectivitatea întruchipată, eu am o vorbă: adevărul nu e proprietatea nimănui. Nu intenționez nici să dărâm ceva, nici măcar să construiesc ceva. Intenționez să mă exprim. N-am valențe de lider de opinie, îmi place singurătatea, din neant am apărut, mă voi întoarce în haos (apropo de sărbătoarea lui Eminescu).
Iar sintagma „falșii poeți” are ca punct de plecare sintagma „falși profeți”. Poate că acum m-am făcut mai bine înțeles. E vorba de cei care, pretinzând că stăpânesc adevărul, propagă deliberat confuzia. În cazul ăsta, confuzia de valoare.
Sunt lipsit de cultură? Asta e! Am sperat că voi primi păreri mai pertinente decât ale mele. Am sperat că voi învăța de la ceilalți. Dar așa, nu le pot răspunde decât lui C.C. Răpciune și Bibi Ngo: mulțumesc, mi-a făcut plăcere să discutăm.

Îmi place foarte mult. Varianta spiritualizată a unui banc bun. Adevărată, simplă, plină de umor.

Prea abstracte, după gustul meu, ultimele două strofe. Dar prima îmi place în mod deosebit. Ești unul din poeții pe care îi caut pe site pentru că are ce spune.

Dacă n-aș fi explicit la final, mi s-ar părea că aș căuta doar să fiu prețios, colecționând pur și simplu imagini șocante într-un text numit poezie. Pentru mine ar fi fals, n-aș mai fi eu. Așa, delirul mă salvează, oferă o explicație vederii mele bolnave.
Încă o dată, merci de sugestii, mi-au fost de folos chiar dacă nu le-am folosit exact în modul în care mi le-ați propus voi.

Mulțumesc de sugestii, mă voi gândi și voi schimba ce e de schimbat. Am schimbat deja atâta la ea încât cred că o voi rescrie veșnic.
Geta, o să-ți trimit numărul.

Eu n-am ținut neapărat să fiu logic în exprimarea poetică. Altfel nici trandafirii n-ar mai fi putut înflori în ochii mei, nu? Nu era normal...
Ca să fiu sincer, titlul era un vers din trunchiul poeziei inițiale, la care am renunțat ulterior. E o preluare parodică a unui vers celebru dintr-o poezie apărută pe o casetă \"Pasărea Colibri\": Sunt cel mai frumos din orașul acesta!
Și, uneori, da, anumiți oameni pot fi mai vii decât alții.