Despre Johnny Răducanu

Nichita Stănescu și Nina Cassian i-au dedicat poezii și i-au botezat cântecele, a fost prieten și chiar a cântat cu Andrei Pleșu, a fost tovarăș de nebunii cu Nicolae Breban, coleg de cameră cu Amza Pellea, amic cu Nicolae Labiș, s-a plimbat cu Louis Armstrong, i-a cântat lui Duke Ellington și enumerarea poate continua. Horea Roman Patapievici scrie că a învățat în câteva ore, ascultându-l, mai multă muzică decât în mii de ore de audiție solitară. S-a spus despre el că este „monumentul jazz-ului românesc” și s-au folosit multe alte superlative pentru a-l caracteriza. Peste toate a trecut cu un zâmbet „duios”, prezentându-se întotdeauna simplu: Johnny Răducanu. L-am ascultat la Timișoara într-un concert susținut alături de tânăra vocalistă Teodora Enache. Și-a lansat totodată o carte și un compact disc, ambele intitulându-se „Singurătatea…meseria mea”. A-l asculta pe Johnny Răducanu cântând și povestind e un privilegiu. La cei 70 de ani ai săi, jazzman-ul autohton e deja o pagină de istorie. Poate nu mulți știu că numele său din buletin e Crețu Răducan. S-a născut într-o familie de țigani muzicanți (și se mândrește cu originea sa) într-un oraș balcanico-oriental, Brăila, cu care de asemenea se mândrește. A trecut prin experiența războiului și cea a dictaturii comuniste, supraviețuindu-le cu demnitate și umor, trăsături definitorii ale caracterului său. A reușit să se smulgă din lumea pestriță de mahala a copilăriei sale, reprezentată de hamali, cuțitari, șuți de buzunare ș.a.m.d., salvându-se efectiv prin muzică. Și de atunci nu a mai părăsit-o, cântând la pian, contrabas, violoncel, acordeon, fiind profesor și conducător de grup, orchestrator și compozitor. Johnny Răducanu nu-și arată vârsta. Pentru că muzica și oamenii cu care a trăit nu i-au lăsat timp să îmbătrânească. De aceea „Singurătatea…meseria mea” e un titlu mai mult poetic. Johnny Raducanu nu a fost mai niciodată singur. A avut alături prieteni extraordinari, a avut un public de elită și, mai important decât toate, a avut de partea sa Muzica. Grație harului său, din această muzică i-a „împărtășit” pe toți cei care l-au ascultat, învățându-i să o înțeleagă și să o iubească. Am avut certitudinea acestui har când, după doar trei ore de audiție Johnny Răducanu și Teodora Enache, dintr-un ascultător ocazional de jazz, am devenit un iubitor al acestui gen. P.S. Acest articol a fost scris cu peste un an în urmă. Trebuie să spun că atunci m-am înșelat într-o oarecare măsură. Am citit în presă în urmă cu câteva zile că Johnny Răducanu își vinde lucrurile din casă pentru a supraviețui. Unde îi sunt acum prietenii? Probabil că e prea delicat ca să apeleze la ei. Cert este că „monumentul jazz-ului românesc” nu beneficiază astăzi de vreo pensie din partea breslei muzicienilor din care face parte, deși statul i-a perceput de-a lungul timpului impozit pentru concertele și discurile sale. Morala? Găsiți vreo morală?