Sinuciderea lui Cosmin Dragomir

Un simplu gest. O lume consternată în urmă, o cale lungă înainte, atât de lungă, încât pare a tinde spre veșnicie. Asta ca dovadă că, fără să îmi pot imagina, cred în ceva-ul de după. Deși tânăr și oarecum fericit, gândul sinuciderii mă bântuie îngrozitor. Născut undeva la periferia imaginarului, își face pârtie dând din coate spre centrul gândurilor mele, forând în egocentrismul meu simulat deseori. Un gest. Simplu. Cumsecade. Un apoteotic pact de neagresiune, un pariu pierdut cu mine, cu viața, ca o simplă stângere de mână împăciuitoare. Poate un singur gest pe care mi l-aș permite fără compromisuri, fără părere, fără timpul oferit părerilor de rău. Ce dracu, Cosmine! Poți să faci și lucrul ăsta. Atâția l-au făcut (și cât de mult ți-a plăcut pasajul din jurnalul lui Pavese, dacă reiei obsedant...). Fără să îmi atârn ideea ca un ecuson deci, ornându-mă în fel și chip, greu recognoscibil în profilul ce a consacrat tagma, mă plimb prin viață ca un om oarecare, ușor special în ochii unora, tern pentru ceilalți, delicat în anumite contexte, grobian în altele, vecin bun, iubit dulce, amant viril, profesionist și amator la muncă, silitor și ignorant la școală, în speță iubitor de viață, îmbrățișez gândul sinuciderii ca anexă a tuturor disperărilor mele, ca unic și irefutabil exit al unei permanente stări de criză creată de mine din nimic. Poate că în aceste rânduri mă trag de piept singur, oare doar vă păcălesc pe voi, însă cert că nu aș juca ruleta rusească. NU. Vreau să știu când mor, deși îmi e frică. Vreau să fiu conștient. Singur să-mi trag un glonte în țeastă, fără greș, fără drept de apel. Punct ochit, punct țintit, așa cum se întâmpla la tir odinioară. Și gata. Să reușesc într-un final să mă duc pe apa sâmbetei. Nu e greu. La o adică, ce te ține pe lume? Ce cordon ombilical, cosmine, ce clauză de salvgradare? Nu am semnat niciun contract prenupțial cu viața, însă îl completez perpetuu pe cel cu moartea. Of! Ce alegorie... Așadar, să revenim. Sinuciderea îmi dă ghes, mă adulmecă docilă, calm, improvizează, mă hăituiește. Vine lângă mine pe nesimțite, își tremură mustățile lungi, intră atunci când o dau afară, mă ocolește când o caut. va urma