Corneliu Traian Atanasiu

se detașează de intențiile autorului și permite și alte interpretări la fel de valabile. Sigur, dacă ai fi scris candelă la geam sau candelă pe geam (pervaz) ai fi închis puțin sensul. Așa în induce ideea unei rame în care surprinzi candela aprinsă a cireșului înflorit.

Asta nu înseamnă că o interpretare o anulează pe cealaltă. Poemul este cumulard. Și prin asta are mai multă vibrație.

În volumul proaspăt lansat al Liviei Ciupav,
Calendar de ceapă, există un poem cu structură asemănătoare:

zarzări în floare –
o bătrînă se roagă
în fața icoanei

pe care, pe Un haiku pe zi, l-am comentat așa:

Există un puternic contrast între primul vers și următoarele două. Veșnica reîntoarcere a primăverii cu pomii în floare și retragerea și reculegerea bătrînei în fața icoanei. Izbucnirea impetuoasă a naturii și concentrarea în fața imaginii de dincolo de lume a sacrului.
Revenind la original, nimic din construcția poemului nu ne împiedică să omologăm icoana cu zarzării în floare. Poate că bătrîna stă pe scăunelul ei vechi la soare, cu mîinile muncite în poală și se încredințează florilor albe în care sacrul este la fel de prezent ca într-o veche icoană. Poate că zarzării în floare notează doar o epifanie.

*

Aici, bunica și rugăciunea nu-i pomenită, iar cele două imagini pot fi luate ca o pereche simetrică sau doar ca o repetiție a unuia și aceluiași, cireșul este (și) candelă.

Epifania însă e prezentă în ambele. În cel de față, cu mai multă economie de mijloace, parcă.

poem este cel mai simplu exprimat și n-are nevoie de niciun fel de ipoteze ca să fie simțit. Imaginile sînt clare și grăitoare. Ironia este evidentă și ea este chiar resortul care ne face să medităm la ce se întîmplă. De obicei, așteptăm cu speranță dărnicia cerului și iată că el se revarsă cu asupra de măsură.

Se simte aici parabola, trebuie să ai curajul să te vezi navigînd în șapca dusă de șuvoi a cerșetorului și să crezi în generozitatea sorții. E clar că-i șapca ta. Și a ta, dacă tot ai citit poemul.

speranță arată că ai avut o intenție mai curînd conceptuală. Ai vrut să ilustrezi o idee prin imagini. Și nu una oarecare ci una arhicunoscută și deja banalizată în simbolul curcubeului: gata cu zbuciumul, curcubeul vestește înseninarea.

Poemul păcătuiește tocmai prin continuitatea previzibilă dintre primul vers și următoarele două. Nu numai că lipsește diferența dintre cele două imagini (a doua fiind concluzia firească a primeia), care să dea de lucru cititorului, dar lipsa ei face ca poemul să nu aibă tensiune internă, să fie la fel de stins precum curcubeul invocat.

mai curînd niște însemnări despre o sau mai multe idei. Și, cum în evoluția ideilor există mai multe etape: unii le prefigurează, alții le figurează și apoi, cînd sînt puse în practică, toți le desfigurează. Eu mă jucam puțin cu sensurile posibile și cred că făceam exercițiul (poate gratuit) de a mă vedea pușcăriaș.

inseamna subtire si a dezvoltat firesc intelesuri in care e valorizata calitatea subtirimii ca suplete, zveltete, gratie, discretie. In haiku, acest principiu guverneaza atat felul in care este scris textul, cat si acela in care este comunicata o atitudine de simpatie, de compasiune (prin depersonalizare si traire a esentialului resimtit in lucruri) fata de lumea in care traim. (http://laportita.myforum.ro/valori-estetice-ale-poeziei-nipone-hosomi-vt50.html)

Deși pe locul IV în concurs, cred că a fost cel mai bun poem prin discreția cu care comunică starea de singurătate asumată și o seninătate care izvorăște din empatia cu lucrurile delicate și însingurate ale lumii, un fel de model discret și demn pe care omul trebuie să-l să-l întruchipeze în viața sa. Tovarăș cu liniștea nopții și cu mireasma iasomiei nu este doar un rol episodic, ci, într-adevăr, o predestinare pe care nu o afli dacă nu ești prieten cu toate lucrurile firii.

Nu degeaba am ales ca motto pentru primul număr al revistei RO KU c]teva cuvinte ale unei autoare americane, Kathy Lippard Cobb:

\"Haiku-ul nu este doar un poezie, ci un mod de a fi.\"

ascultând Bach-
parfumul iasomiei
urcă la etaj

Ar cistiga mai multa penetranta daca si parfumul muzicii s-ar strecura in cel al iasomiei.

parfumul iasomiei
mai urca un ton

pod-n ruină -
prin asfalt izbucnesc
păpădiile

Cred că e mai bine să folosim substantivele care vizează un lucru cu articol hotărît. E vorba de acel pod către care trimitem privirea cititorului, pe care l-am ales tocmai pentru că e-n ruină, nu de unul oarecare (care ne este indiferent).

Pe șosea spune același lucru ca prin asfalt și merită eliminat. În schimb ies poate fi înlocuit cu ceva mai penetrant - irup, răzbat, străbat.

poate linkul da

http://www.calameo.com/read/000002246023ea138c48f

podul dărîmat -
peste râul înspumat
doar curcubeul

și atunci se justifică doar și există un contrast, ba chiar și o ciudată compensație.

temă: dragostea
greșind mai bine, mereu
pe maculator

Poemul bun, ca și calul de dar, nu-l mai cauți la... kigo. Podul, trecutul, insectarul - totul e prăfuit și șubred. Nimic nu rămînde ca amintire decît pentru că a fost străpuns, pentru a nu mai continua să se schimbe, cu un ac, cu un blitz. Amintirile dăinuie doar pentru că sînt doar fantasme.

Și totuși, în albină a rămas și-un pic de miere și unul de venin.

încearcă tot etnobotanice. Nu e un sfat, e o constatare. Aiurezi cu convingere, nu și cu talent.

Caut, nu știu ce caut. Caut
un cer trecut, ajunul apus. Cât de-aplecată
e fruntea menită-nălțărilor altădată!

Caut, nu știu ce caut. Caut
aurore ce-au fost, țâșnitoare, aprinse
fântâni – azi cu ape legate și-nvinse.

Caut, nu știu ce caut. Caut
o oră mare rămasă în mine fără făptură
ca pe-un ulcior mort o urmă de gură.

Caut, nu știu ce caut. Sub stele de ieri,
sub trecutele, caut
lumina stinsă pe care-o tot laud.

Implicarea emoțională există totdeauna și la autor, și la cititor. Ea nu este însă explicitată în text, ceea ce e cu totul altceva. Textul este de fapt o surdină a acelei emoții intense. Haiku-ul este un țipăt stilizat.

Faptul că în haiku se preferă substantivele cu articol hotărît (fără ca asta să fie o obligație sau o regulă silnică) ține de intenția esențială a haiku-ului de a evoca un lucru sau o întîmplare concretă și nu generică.

Ceea ce a simțit, cu modestia care-l caracterizează, și Eduard este că poemul nu era chiar așa grozav în engleză. El a recunoscut, într-un email pe care mi l-a trimis după ce i-am spus că haiku-ul a ajuns așa și-n cotidienele noastre. Varianta lui în română nu face paradă de \"legătura\" (propagandistică) dintre Europa și Japonia, ci relatează simplu întîmplarea pe care ne-o putem lesne închipui:

- turistul român aflat în Japonia stă sub cireșii înfloriți și deschide harta pentru a-i arăta japonezului de unde vine, pe hartă cad petale
- întors acasă, românul deschide harta și regăsește petalele între Japonia și România.

Sînt cel puțin trei lucruri care atestă calitatea superioară a variantei românești a autorului față de cea englezească:

- cuvîntul \"harta\" (cu articol hotărît) care precizează că e acea hartă din acel moment (nu una oarecare)
- discreția cuvîntului \"între\" care nu trîmbițează ceea ce de fapt insinua tema concursului
- cuvîntul noi care nu se rezumă la Europa ci vorbește de toți iubitorii haiku-ului (sau ai Japoniei)

\"Tocmai că tu nu trebuie să fii implicat în ceea ce spui.\"

Implicarea emoțională și situațională în trăirea momentului este firească și necesară și autorului, și cititorului. Textul poemului poartă însă o surdină, nu explicitează în niciun fel ce simte cel pus în fața faptului numit și, astfel, arătat.

Articolul hotărît e doar o unealtă gramaticală care ajută cuvintele să decupeze cu suficientă precizie obiectul, faptul, întîmplarea către care îndreptăm atenția cititorului.

plugarul trudit -
furiș, de după dealuri
ultima rază

Haiku-ul evocă un moment, o scenă, o întîmplare și, pentru a face acest lucru cu acuratețe, trebuie să precizeze acel ceva pe care-l cheamă în fața minții noastre. Acest lucru se face cel mai bine folosind substantivele cu articol hotărît sau cu articol nehotărît care surprinde un/o singur/ă lucru/entitate.

Aici, de pildă, merge și bătrîni la taifas, dar parcă nearticulat îi îndepărtezi, nu mai empatizezi cu ei. Bătrînii ar da o notă de imagine mai vie, mai apropiată, mai intimă, cu impact mai marcat asupra unui spectator implicat.

În Rază târzie / Ivită de după deal – / Plugar obosit, se simte stîngăcia exprimării care numără doar silabele și scapă clipa. Ideea ar fi cam așa: încă o rază se mai ivește, o ultimă/ultima rază..., iar plugarul nu este unul oarecare ci chiar cel pe care cu adevărat îl contemplăm în chiar acel moment.

Rămîi colaboratoarea și invitata noastră potențială oricînd îți vei lua inima-n dinți. Ai poeme bune care trebuie să fie cunoscute. Și nici cu fotografia nu stai mai puțin bine.