Veșnica reîntoarcere

Veșnica reîntoarcere*


La cam doi ani de cînd a aflat de haiku, Cristina Oprea se încumetă să publice prima sa culegere de poeme. Încercarea nu este deloc hazardată. Ucenicia făcută prin participarea la concursurile Grupului RO KU s-a soldat deja cu un număr record de premii obținute în anul ce a trecut. 2013 a fost însă și anul în care a obținut un prim premiu internațional, locul I la concursul World Monuments Fund:

Coloana Infinitului –
undeva alt greiere
numără stele

Aparent fără prea mare adîncime, poemul aflat pe pagina de titlu a primului capitol, cheamă afară, ca și Macedonski, pe cei ce vor să asculte cu adevărat: veniți: privighetoarea cântă, și liliacul e-nflorit. Muzica scăpată de canonul solfegiilor didactice atrage însă atenția asupra autenticității învățăturii ca experiență vitală.

privighetoarea –
lecția de muzică
în curtea școlii

Doar ieșind dintre pereții școlii în lumea neîngrădită și vie, poți recupera inserția ta între ființele eliberate de însingurarea silnică și apăsătoare impusă de lecție, de manual, de album sau ierbar: ghiocel presat - / tot mai apăsătoare-i / singuratatea. Fără a reface conexiunea cu ființele aievea, reintegrîndu-te într-o experiență a comuniunii, nu vei fi decît un ghiocel uscat, presat de însingurarea scolastică.

Cu sau fără știință, autoarea asimilează teme și consonanțe întîlnite deja în haiku-ul românesc pe care le prelucrează deocamdată într-o manieră mai curînd suavă: primii dințișori - / și mugurii se deschid / atât de încet... Lentoarea și zăbava, prevestesc încă ceea ce a surprins atît de bine poemul, mai matur, al lui Eduard Țară: primul mugure - / îmi amintesc durerea / măselei de minte.

Prima parte a cărții pare calchiată pe impactul surprinzător (și pilduitor) al întîlnirii cu lumea reală. Cu soarele care zăbovește în fața cireșilor înfloriți în contrast cu trecătorii grăbiți. Cu cîntecul familiar al mierlei și florile de salcîm care deschid ferestrele. Cu melcii ieșiți după ploaie care ne fac pașii mai șovăitori și mai grijulii. Chiar dacă nu e resimțită cu intensitatea durerii, învățătura de minte crapă ușor gingia și mugurul se desfoaie încet.

Poemele verii sînt dintr-o dată parcă mai rezervat-constatative și mai obiective. Tărîmul evocat este unul de sine stătător care pare să ignore observatorul ținîndu-l la distanță. Greieri, cosași, țînțari, musculițe, flori și fructe umplu poemele de o rumoare senin-estivală în care omul, transfigurat, se confundă cu peisajul: secetă în sat - / din când în când albine / pe bluza cu flori.

nici-un nor pe cer -
un zumzet de albine
printre albăstrele

Cu o singură excepție, deschizîndu-și brațele doar atunci cînd observatorul e dispus să se copilărească: primul concediu - / râul copilăriei / cu două brațe.

În această ambianță suverană nu-i de mirare că se coace rotund, înglobînd o lume întreagă, un poem cu arome de spiritualitate mitică, devoalînd felul în care funcționează universul.

cric vechi în iarbă –
cîntecul greierilor
ridică luna

Toamna este surprinsă într-o primă ipostază în apogeul ei fabulos, triumfal și oarecum copleșitor: ziua recoltei – / un grăunte de porumb / intră-n mușuroi. Și-n poemul de mai jos este evocată strîngerea recoltei, dar aici accentul cade pe de-o parte pe umilitatea celor ce o strîng, pe de alta, deviind atenția spre altfel de roade, pe neașteptata și reconfortanta prezență din coșul de nuiele.

ziua recoltei -
într-o coșarcă goală
un prunc adormit

Cealaltă ipostază este aceea a nostalgiei după luxurianța verii. Cu un pic de ironie, diminuarea taliei arborilor poate fi văzută doar ca: dieta toamnei - / umbrele castanilor / se subțiază. Bunica simte însă totul mai melancolic: focul de vreascuri - / în fereastră bunica / ascultă toamna și e atentă la alte semne: șuierat de tren - / ultimul cocor se pierde / în albastru.

Ambele ipostaze sînt surprinse sintetic într-un poem care adună laolaltă culorile și sunetul toamnei, roadele consistente și concentrate, căderea generalizată și sincopele ei.

viorile toamnei –
din cînd în cînd o nucă
bate tempoul

Iarna este un anotimp al reculegerii, al afinităților și convertirilor simbolice. Uneori, cei apropiați se bucură împreună de focul din vatră: toate chicotelile / la gura sobei. Alteori, singurătatea răsună de clinchetul oarecum familiar al claustrării tihnite: ceaiul de mentă - / în cameră se-aude / doar lingurița. În anumite momente însă ceea ce se petrece afară stimulează și dă un ritm mai alert corvezilor de peste zi:

prima ninsoare -
mama cerne mai cu spor
făina de grâu

La trecerea dintre ani, se poate ca bilanțul să surprindă și multe foi pe care viața n-a lăsat nicio urmă: noaptea dintre ani – / privind foile albe / rămase-n jurnal. La fel cum e posibil ca o ninsoare generoasă să te absolve miraculos de tot ce-ar fi rămas de făcut: acoperite / toate datoriile - / ascult cum ninge.

Odată anul încheiat, e timp și pentru a medita la tot ce a fost și a trecut în ropotul ploii. La fel și fel de întîmplări de peste fire: la rațele adormite / în Carul Mare, la luna plină închisă-n vechea pușculiță, la pelerinii care urcînd serpentinele intră în ceruri. Și la alte lecții paradoxale primite în curtea unei școli mai ample și revizuite prin prisma unei vechi mentalități ca și a unor experiențe recente:

lecții în noapte -
același salt al broaștei
clatină stele

*Cristina Oprea – Alt anotimp, alt cântec... , Editura PIM, 2014