Cornel Ghica

zgomotul intră-n casă prin noi așezați la mese cu gândul pre-scris în distanța dintre o hârtie albă literele albastre și sunetul concav treceți, vă rog, clipele se aud mai bine din

bat din picior timpul care nu m-ascultă fir-al naibii de câine cum doarme lângă scaun păzind treceri cu treceri zilele rămase lângă mine păgâne neascultând mesajele secundei cum țăcăne-n

e de-ajuns să iei creionul și să te naști iubind între soră și frate o singură bătaie de inimă de zbor rostogolindu-se-n aerul tras

urmele n-au cum să plângă urme e o geometrie pe caldarâmul cu umbre oamenii calcă multe asasinate-n picioare ducând printre ei un sunet și-un soare

dor și dora atât a mai rămas din noi acasă opresc gândul cu pleoapele cu pleoapele opresc gândul cu tot oprești amintirile cu mâinile cu mâinile oprești amintirile cu

1. această poezie nu este poezie pentru că n-o scrie cineva citind gândul din piatră... ...ci doar nisip 2. poeții care nu se nasc mor critici criticii care nu se nasc mor

mi-ai dat un telefon în vis aveai prefixul schimbat și n-am înțeles de ce sunt eu cel care te ascult cum iubesc o singură respirație mai aveam auzind m-am întrebat respirându-te ești

mă gândeam să fac un Fast-Poesis unde vine omu\' scrie o poezie bea o cola râgâie un vers, două ascultă (ceva) psihogun dacă are bulan să-nțeleagă uite așa mai schimbă și el papilele cu

dacă vrei am să-ți șoptesc până o să ne supună (cu)vântul singur printr-o mână de porțelan mângâind statuile iarna te rog să nu prinzi (în)gerul intre degetele tale și să-l faci zăpadă!

alb cu alb nesigur cuvântul în (cu)vânt purtător de săgeți cu nimeni prin toți destinația e sufletul morții și inima vieții în urmă sau oriunde prăpăstiile sunt dimensiuni de

ascultă-mă sunt eu/eu 1 neuron și fum mozaicul sub tocuri ecou în blocuri vechi (s)cad cărămizi te întreb mă asculți sau ne împărțim în două străzi am spus două

Cunoașterea este o falsă paradigmă. N-avem ce cunoaște. Ne grăbim să (mai) știm ceea ce știm; căutăm (întotdeauna) drumul cel mai lung și ne scurtăm existența. Structura noastră ne permite \"grabnica

sting sensurile în drumuri numai pași cu mine fum firul despicat iluzia până sus în 1 (mă) ridic din țărână mă scutur de oameni stigme în (cu)vânt stigmele miezul care (se) rostește

vezi tu copile de ce pietrele sunt (mai) pietre atunci când nu (mai) știm pe unde au curs apele...? vezi tu tată de ce pietrele nu (mai) sunt pietre (de) atunci (de) când am

ce se mai întâmplă cu moartea? nu mai are ușă nu mai are ferestre unde s-a dus să se intereseze dacă-i intabulată ipoteca pe continentul cu ființe unicefale? de ce nu răspunde mă întreb yo cu

sunt un nimic din care înțelegi ceva nici nu-mi doresc (alt)ceva decât să fiu ceea ce sunt un (cu)vânt de care te ștergi atunci când (mă) minți ploaia mea nu (mai) are stropi ci doar sunete de

în Drumul Taberei cum face 41 curba intri în patria lu\' Iisus dulgheru’ mobilă și tapițerie roz noptiere și cărți prăfuite necitite bilete de tramvai de acolo și până la capăt cum să vă

izolat pe-o sculptură din lemn de măslin cu gândul făcut cer rotund sau grăbit aplecându-mă-n ape să văd dacă mai plâng (odată) cu mine (ne)auzit iau visele și le spânzur că (doar) sunt