Cornel Ghica

Mă gândesc că dacă n-aș avea (din când în când) niște ochi euforici, probabil aș plânge (tot timpu\') de penibilu\' pe care-l dețin, dăruindu-l... depinde de context. Până la urmă ce poate fi (mai)

dacă treci de mine măcar treci cu umbră într-un scuter roșu ca o tinerețe ce trebuie îmbătrânită lasă-mă doar atunci când drumul continuă e de-ajuns să aud zgomotu\' cum se

pentru toate păpușile tăiate-n jumătăți inegale aruncate-n noroi pentru toți șobolanii înmulțindu-se lacomi sub palat pentru toate prăjiturile stricate-n frigider nemâncate și

Să nu ne ferim de penibil. Penibilu\' este forma desăvârșită a Prezentului. Să învățăm să trăim în prezent și să acceptăm condiția primă; a fi penibil nu este o rușine, e doar o constatare pe care o

aici să ne rănim în liniște, șuky desfăcând răsăritul acesta singur și urmele care ne ajung în aer diluate lumina asta mai aproape deschizând drumul prin grădina cu prințese

exclamațiile noastre sar din copaci din nașteri din cuvinte din mașini din necazuri din pământ din perfecțiuni din roșu exclamațiile noastre se grăbesc rostogolind plămânii spre un

în Moscova e noapte la fel și-n București cine ar fi crezut că blokurile o\' să rămână-n picioare (?) negăurite și triste frimituri umile într-o parte de Terră coji de semințe nestrânse

Sistemele (ăstea) te leagă; puțin la dreapta, puțin la stânga, te uiți în sus, privești în jos, față, spate. Rămâi pironit în ne-fericirea de a te orienta în (puțin) orice, (puțin) oriunde (spațiu,

mă neliniștesc mâinile ca niște idei agățate de bare într-un autobuz circulând aproape fără traseu mă neliniștesc oamenii din jur ca niște cuvinte într-un context scoțând umbre pe

o să cântăm la chitară mâinile o\' să cadă una împotriva celeilalte aceeași melodie se va auzi pân-o să umplem camera cu degete trupurile fără mâini o să-și continue

l-am uitat cum se uită chipul la mine strângându-se au trecut liniile vieții prin el au trecut săgețile strâmbe zâmbind

mai am un singur bilet și-o revelație în singurătatea asta de haltă obosită vin de la hotel nedormit și pe jos nespălat nemâncat poet cu biletu\'-n mână așteptând o să mă-ntorc în

există o rană ca un punct de lumină undeva între dumnezeu și ceilalți mă desfac în oase mici și-ncerc să refac drumul colorez puterea zidurilor înălțându-se până la ocean dincolo aș

- tinerețe ai încercat vreodată să te definești? - ... ? - nici să nu-ncerci - ... !!! - căci atunci ți-ai da seama că ai fost tânără * * * * * Câteodată intri în obsesia

în visul meu nu se petrece ceva interesant nimic din care să-nțeleg fluentele clipe parcurgându-se noaptea în mintea-mi spre lumină noaptea însăși e iluminare o să-mi iau un bilet

privindu-ne în nisip privindu-ne uitându-ne-n oglindă uitându-ne între suflete au rămas distanțele chipuri de iubind și urmele petrece-mă în jurul ochilor în jurul nasului în jurul

văd râul plutind cu trupuri vinovate pentru orice este dorința mea să mă simt vinovat uneori uneori încerc când uneori mint în apele des-făcute uneori plâng când uneori mor și este

e un miracol să te vezi de multe ori 1 explicându-te pe trepte într-o stație de metrou cântând iluziile unora spre ceilalți 1

într-o sută de ani am să găsesc casa cu drumurile nebătute întoarse-n urme bătute-n pereți în ferestre anotimpurile or să aibă alt chip altul decât frunzele căzute în spatele meu uneori

intră-n tine gândul cu zgomotul unor cuvinte negăsindu-și oprirea