Cornel Ghica

o muza inexplicabila...intalnirea e in acelasi timp (i)realitate si cerc rosu pe un servetel de fericire (numele unor ingeri scris \"data viitoare\")
neglijenta vine intr-o zi (ne)buna... muza, dupa ea, cu sacosele pline, alergand dupa inca o secunde din tine. fantasticul. \"ciocnim pahar dupa pahar\"

cu respect, blueboy

nu suntem o generatie de ratati (cel putin suntem buni de luat drept tinte). suntem mai degraba niste RATANTI. intr-o poezie artificiala, model de poesis masess, cu ganduri previzibile si clisee din clisee peste clisee etc, realitatea naste NIMIC; NIMIC avortand versuri si... sunt convins ca poezia de sertar e cu mult peste imaginatia noastra. citind (diagnosticand) atatea cat sa pot formula O IDEE, incerc sa anticipez miscarile celei de A DOUA IDEE (romaneste spus si gandit)
fara sa frecam (in nestire) cuvantul, personalitatea noastra s-a (re)format in jurul unui cadasvru: poezia. sa lasam poezie sa moara si sa punem in locul ei altceva, \"mult mai inalt / mult mai curand

cel putin continuam sa ne plimbam (tristi si fara orizont) prin aceleasi orase, intr-un penitenciar al senzatilor limitate, sa intalnim aceiasi indivizi aproximativi, cu povestile lor asemanatoare.

cu respect, blueboy

intr-o fizica ilogica, ideea nepasarii ne preocupa. cum ar putea cineva iubi un necunoscut (fie el chiar si absolut)?
cand am rabdat prima oara o realitate cruda, n-am crezut ca oamenii traiesc intr-un egoism feroce, hranindu-se cu nepasare si trufie.
intr-o fizica ilogica traim realitatea imaginata in formule matematice... doar asa nepasatori si cruzi, traim sfarsitul unicului dumnezeu.
felicitari

cu respect, blueboy

imaginea. dansand cu dumnezeu intr-un ring disco. atlanticul - bee gees.
fragilitatea materiei speriata de zgomotul neauzit. linistea semnelor, intr-o poezie a limitelor, situata intre om si dumnezeu in toate locurile ramase descoperite.

felicitari
cu respect, blueboy

nu am vazut \"cosmarul\" care \" nu se termina\" si \" lasa mereu cate o deschidere\". poate ca o sa mor cu fata la soare si cu mainile o sa gadil luna intr-un singur vers, reintors din culori, \" lepadat in numele niciunei iubiri\"... nici macar \"ca o dantela iluzoriu infinita\".

sufletul tau, aici, personal si plin de o nelimitata dumnezeire. asa sa fie implinirea ta.
felicitari.

cu stima, blueboy

inteles si dincolo, o gramatica a existentei. literele folosesc mainilor, gesturile si cuvintele acolo... aici, inteleg, marginea verde, doar o iluzie ca mai pot scrie versul... nada ... prea mult \"poeta nada mais e\"...

cu stima, blueboy

bucura-te de sanse!

oboseala si gelozie. niciun cuvant. doar lafaiala si darius... nimic. probabil ca mor... ca traiesc intre pietre, intr-un oras privindu-te si ... nimic
ne-am saturat. eu sunt pater. tu(?)... nimic. cuvintele tale n-au ajuns... la mine darius e fericit, atat de aproape... nimic... eu.

zi de zi incerc sa traiesc o secunda... dincolo de cadrul spart cu verbele suferind de poezie cronica.

multumesc.

multumesc pentru vizita. un comentariu care a reusit sa ma insenineze \"o lecuta\" dupa o zi furtunoasa de munca.

cu respect, cornel.

Cand am asezat trandafirul rosu, am simtit ca „aici este spatiul de ceata in care intra numai cei cu ochii nepatati”. Am privit, uimit, juramintele de zbor ale pasarilor si am tacut intre pietre. Am plans. Am meditat intr-o amintire de cuvinte rescrise cu Dumnezeu. Nu. „nu se intra in gradina de oleandri nici zgomotos nici triumfator”. Si am intrat ca un razboinic curajos, inconstient, tanar, crud… dar(!) „aici nu se duce nici un razboi.
Am vazut ca sunt liber. Am simtit ca sunt singur. Am auzit linistea cum rade si cum se ridica „un adevar ca o inima neimpartita in patru”. M-am numarat in tacere, dincolo de reflectia soarelui in umbra „ca o inima fara camere asa larg deschise fara timpuri.

Avem un secret ascuns intre patru cuvinte, intr-un castel si-ntr-o ploaie. O ploaie rotunda si sincera, prelinsa ca o tristete de aripi deasupra unui zid. Un zid in forma de globuri. Globuri desenate cu adevar si lacrimi. „el adevarul va avea memoria intacta va primi oamenii in ordinea nasterilor / le va reda pulsul pentru inca o zi va asculta orga in capela soarelui”. „iar cand ne va fi tot mai intuneric” o sa deschidem fereastra infernului catre noi. Acolo o sa ne regasim alintati cu primavara copilariei… si cu cinci degete iubind alte cinci degete, incercuiti „in linii prelungi ca lianele”.

al tau, cornel.

... iar daca invers, am trai in timpul mortii poate ne-am da seama de O FRUMUSETE... si am da realitatii un impuls neasteptat, pe care sa-l intelegem (doar pierdut) ca o lupta intr-un spatiu ales de Dumnezeu inaintea noastra.
si eu ma bucur sa te cunosc

ca orice cronik (care ma respect) iti spun ca sunt satul de-atata realitate. cu diabetul in sange imi dau seama ca visul si amintirile sunt singurele care mai pot face diferenta vis-a-vis de pocariile pe care vrem (cu orice pret) sa le dam o aura de valoare.

cronicul este o normalitate de care refuzam sa tinem cont. de-atata \"poezie\" am dat in diabet, iar versurile au devenit doar o insulina pe cale de expirare.

uneori riscul n-are explicatie. e absurd sa iubesti in doi oameni si un sarut care-i mai poate despartii, atunci cand timpul se sprijina pe o paradigma imbatranita... caci secundele care vin nu mai sunt TIMP.

am bani doar de un EU. unul care sa fie si singur si unic si nascut la timpul sau biologic, eliminat pe o culoare lucida.
restul sunt amintirile neprimite. codul ADN pe care-l desprinde incet / precum coaja moarta de pe nucile uscate.

... cand sunt obosit il ascult pe Otis si pe Guta, citesc doua etichete, un Alejo si-mi dau seama ce inseamna arta. paradigmele imbatranesc...

Vreau sa-mi ingrop oamenii cu muzica, intr-o „linie dreapta fosforescenta pana la invizibil”… acolo sa planga amintirile copilariei „intre cele doua jumatati ale paginii”. Sa le pot cuprinde intr-o simplitate albastra, lacrimand timpul in trecutul sau de primavara. Sa rad dincolo de noi, fericit ca pot descoperii zambetul si pot topii literele pe rand intr-un fluid.
Vreau sa-mi ingrop oamenii cu poezie, astfel incat sa ma invart in jurul coloanei pana la pagina paradisului…

sunt pierdut in bratele oricui ma rascumpara
intr-un cuvant dezlegat pe un pamant vertical,
cunoscut intre aceleasi geografii
din care ne-am obisnuit sa mai gandim
un minut si o era glaciara

treceam cumva si de trepte visand
ultimul asfintit si primul sarut
in rasarit apoi
spre ziduri albe clatinandu-ne visul cu ingerii
sa rupem viitorul cu degetele sculpatate

o dorinta regasita ne gandeam
si disparea un suflet, o logica stransa intre culori,
lasam urme din noi incaltate in vopsele rosii
pe marginea de nord a inchipuirii

eram aratati cu un semn auzit
legati si euphorici si lacomi
eram desculti si oblici,
dornici,
catarati intre aceleasi capcane rezonabile
alunecand pe lapte ca pestii-timp

si mai vorbesc ca sunt inca
pierdut ca un regasit sentiment uitat intre visele nedorite,
intre doi copii indepartati de poli
asteptand zambetul
la usa

sa ne vedem in oglinzi, la geamuri inghetate
sa ne privim
sa ne visam jocul
intr-o lume aparent romboidala
prima data banala, lasata transcrisa cu gust de metafora glaciara

cineva ne scrisese
numele în orb
si ne trasase o spirala
în albastru inocent
sa putem respira fara aer
pentru a mai putea fi euphoric eyes
si gand…

Timpul infinit s-a mai scurtat cu o secunda: o secunda intre mine si tine, o secunda intre aripa si pasare, o secunda intre doua clipe nepetrecute. Nu-i nimic dincolo de clepsidra… e doar iluzia unui cantec inaltat cu urme de clape albe.
O sa ne ploua tristetea in andante, odata cu bucuria de a fi scapat cerul intre degetele unui copil desenat cu saruturi. Norii o sa aiba un singur anotimp, iar restul o sa fie miscare. O sa desenam albul cu lumea uitata de darius, atunci cand faceam tandari cuvintele… si oamenii… si ploaia.