Oranj

Mustește de preaplinul revoltat al sinelui împresurat, poetul.De demonii din frunze, de ceața oranj din tuneluri de trecere, de tot, de nimic. Poetul e mare. Dar totuși e mic.Se ceartă pe sine și umblă buimac.Trăiește cât poate ca omul sărac.Acum e bogat cu un poem frumos și se vaită. Cine să-l creadă?

de unde atat \"preaplin\"? de unde atata \"revolta\"? am ajuns sa scriu din putin... in (shi mai) putin, incarcat cu singuratatea asta ne-citita...

multam de trecere si de citire

cu stima, blueboy

să scrii din puțin tot mai mult e ceva.
Toamnă, pocăita toamnă- omul ajuns la vârstra întrebărilor și citirilor despre sine.
Am înfrunzit și n-am înflorit. Și demonii au râs de noi... cu frunze. Da, cu frunze. Un poem profund.

Mie poemul asta pe bune mi se pare un fel de dada... hai să scriem ca să avem ce citi. Hmm oare văd eu rău?! Sau doar oranj mamaie? Blueboy scrie că scrii bine, doar din când în când scrii și pe bilete de tramvai că alea de autobuz sunt ocupate. :) Fără supărări. Mai trec.

dada
singuratatile buchete si tu sperind ca le poti da jos din viata ta,

poate ca te opresti, le spui: mamaie, hai , gata , ori tu ori eu
astept sa citesc va urma-ul de la rebeliunile de cuvinte ....
asta daca nu ai devenit portocala de pasti

= agonia, cam asa. Să nu fie!