nu-mi (mai) pasă. deloc

uel, nu prea e credibil, pentru mine una, ca un copil chiar să scoată o așa întrebare retorică, indiferent de vârstă. cu atât mai puțin la o vârstă fragedă (căci dacă era un copil mai mare, s-ar fi ales cuvântul fiul, am impresia), în ciuda binecunoscutei înclinații a acestora către mirare, uimire și întrebările aferente, surprinzător de adânci.
de ce nu e credibil? pentru că are un ton atât de resemnat încât nu-l pot atribui, ca și receptor al textului, unei ființe (căci e ființă și el, copilul) ce încă mai deține candoare și magic. așa văd eu copiii, cel puțin.

am lăsat ne_păsător acel \"îmi\" din \"copilul / îmi spune\", deși mă gândisem și la \"copilul / spune\".
ai sesizat (bine) partea \"aproape\" a simțului de aici, dar... copilul, pentru orice părinte, rămâne, indiferent de vărstă, tot un copil care va (s)punde întrebări adânc-retorice.

mulțam de trecere și com.

cu respect, Cornel Ștefan Ghica

o stare bine redata. Este ce ma intereseaza acum.

din năcaz sau norocoasă fericire
poezia și prostia și românia
ne adună cu fărașul
într-o perpetuă agonia / agogia

mulțam de trecere și citire.

cu stimă, Cornel Ștefan Ghica