Corneanu Antonio Ciprian

Te văd prea rar, și ți-aș scrie mai des - te-ai cuibărit sub gândul meu și acum stai ca o icoană în sufletul meu. Te-aș lua cu mine prin toată poezia; în noapte, umbrele noastre se pierd pe

Amară cafea, dulce e doar amintirea iubirii de ieri. Cafea tainică, ochii tăi adânci mă sorb, dorul se aprinde. Un strop de cafea, dorul miroase a tine, tăcere arzândă. Din ceașcă spre

Respiră-n mine sângele tău aprins, cald, cerul se topește. În palma mea stai ca un timp neînceput, nesfârșit te simt. Ochii tăi fac scrum, în mine se-aprind focuri ce nu se sting:

Sub soarele veșnic al Mediteranei, măslinul își înfige rădăcinile în piatră ca o inimă care sfidează moartea și își prelungește bătăile dincolo de timp. El nu-și șoptește anii, ci mileniile. Din

Te chem acum. În numele iubirii. Apari aici. Respiră prin mine. Arde în mine. Fii în mine. Cuvântul meu e templu. Tăcerea mea e jurământ. Prezența ta - împlinire. Noi doi

Ploua. Dar nu tare. O ploaie blândă, ca un gând rătăcit, sub umbra timpului ce spală urmele întrebărilor pe care nu le-am știut rosti. Sub pânza galbenă ce ne-mpletea pașii, ne sincronizam,

Zâmbetul meu e o busolă, după care te ghidezi în iubire, ca și cum nordul ar fi un dor, iar sudul - o promisiune nerostită. Pe harta inimii tale nu există granițe, doar valuri care se izbesc de

Sub bolta sufletului meu ard tăcerile şi dorurile tale, dar tu renaşti ca un Phoenix prin văzduhul inimii mele, rătăcită-ntr-un sărut.

În camera pleoapelor tale ziua se naște încet ca o respirație uitată între două lumi și se prelinge peste pielea luminii, unde nuanțele nu mai au nume, dar încă dor. Tăcerea ta nu e liniște, e o

Aș vrea să mor într-o zi de vară, ca să mă ascund sub umbra gândurilor voastre - și fiecare amintire, cu mine, care s-a cuibărit prin sufletele voastre, să fie ca o sticlă de apă, rece-rece, ce

Cu tine nu e nici început, și nici sfârșit. Nici măcar un salut, nici adio. Doar un simplu perpetuum mobile ce-mi străbate colțurile de suflet, răspândite în toate încăperile lumești - aici și

Zâmbetul tău angelic, schiţat ca un nor cu forme divine, conturat original de vânt, fără retuşuri migălitoare, dând putere curcubeului, inundă sufletul, pedepsindu-l la nemurire.

Am fugit cu tine-n seară, Pe-o plajă fără nume, Sub lumina lunii clară, Ne topeam, ca marea-n lume. Ai zâmbit și s-a topit Umbra nopții pe cărare, Pe nisipul aurit Ne-am iubit fără hotare. O vară

Mă pierd adesea-n pașii tăi, Ca-ntr-un refren ce nu se uită. Ești dorul meu din anii-nalți Și bucuria netrăită. Când râzi, se-aprind felinarele, Și lumea-ntreagă e decor. Tu ești răspunsul verii

Fierbeau cartofii, iar tu frământai cu gesturi venite din altă poveste. Eu stăteam pe marginea lunii și-ți urmăream mâna cum despica pătrunjelul, ca pe un vers obraznic, crescut în abis, iar sarea

Aș vrea să mistui lipsa ta, cu o torță aprinsă din inima mea, să spintec, în flăcări, tsunamiurile tăcerii și valurile de dor ce-mi străpung ființa, iar după furtuna răzvrătită a vastului ocean de

Poate-o fi sâmbătă, o zi ca oricare, dar tu ți-ai croit din gândul meu o fugă la Marea Neagră, unde valurile-mi șoptesc numele tău pe fiecare plajă, pe fiecare stâncă. Te-ai cuibărit ca un ecou

Într-o lume plină de “scroll” și “swipe”, iubește ca-n “Liceenii” - puțin spus, mult simțit… când o privire valora cât o promisiune. “Oare mai există iubirea asta?” Da, mai există. Nu o găsești în

Cât de necesară e privirea asta. Pentru o primă îndrăgostire și ultima pe care s-o iubești. Același fenomen sortit de fiecare dată când te revăd. Rațiune și simțire, ambele amestecate'n van, dar

Există poeți ce-și scaldă gândul în cerneală și exist eu – un poet ce nu scrie cu tuș, ci cu pașii rătăciți ai umbrelor, cu doruri rămase-n prag și cu amintiri ce îngenunchează în șoapte. Eu nu

Profit de ziua ta — astăzi, să îți așez pe umeri un gând de lumină, și să-ți șoptesc, în taină, poemul pe care ți l-am țesut din așteptare. De ziua ta, îmi las dorul să curgă ca un vin