Anatomia unei distanțe

Nu oamenii mă sperie,

ci liniștea cu care acceptă să fie mici.

Îi văd cum își așază sufletul

în sertare cuminți,

ca pe niște cămăși călcate imperfect,

cum își beau diminețile fără întrebări,

cum își trăiesc viața

ca pe o gară provincială

în care nu mai oprește niciun tren către infinit.

Ei numesc asta pace.

Eu o numesc moarte lentă,

o domesticire a spiritului,

o amputare elegantă

a tuturor utopiilor din om.

Există oameni

care aleg confortul

cum aleg bătrânii o bancă la umbră:

fără grabă,

fără revoltă,

fără dorința de a mai cuceri ceva.

Și poate tocmai de aceea

somnul lor e atât de liniștit.

Dar eu n-am știut niciodată

să dorm simplu.

Pe mine m-au ros mereu ideile,

ca niște lupi metafizici.

M-a sfâșiat nevoia de sens,

această foame absurdă

de a înțelege mecanismul ascuns

din spatele lumii.

De ce iubim?

De ce pierdem?

De ce omul,

singura ființă capabilă să contemple stelele,

este și singura

care își distruge singură paradisul?

Am căutat esența

în femei,

în cărți,

în muzică,

în nopțile în care orașul părea

un creier gigantic conectat la singurătate.

Dar cu cât am înțeles mai mult,

cu atât am devenit mai străin de fericire.

Fericirea aparține celor care nu sapă adânc.

Celor care privesc marea

și văd doar apă.

Eu am privit-o

și am vrut să-i înțeleg disperarea.

Poate că inteligența

nu este o binecuvântare,

ci o rană evoluată.

Poate că luciditatea

e doar o formă superioară de tristețe.

Fiindcă omul care gândește prea mult

ajunge să dezbrace universul

de toate minciunile lui frumoase.

Și atunci rămâne singur.

Teribil de singur.

Ca un far

care luminează pentru corăbii

ce nu vor veni niciodată.

Iar iubirea…

ah, iubirea!

Eu cred în ea

cum cred astronomii în galaxiile

pe care încă nu le-au atins.

O intuiesc.

O calculez.

O simt vibrând undeva,

dincolo de materia rece a lumii,

dar între mine și ea

există ani-lumină

și un infinit care respiră ironic.

Poate că sufletele profunde

nu sunt făcute să fie fericite,

ci doar să caute.

Să ardă.

Să transforme dorul în filozofie

și neputința în artă.

Poate că omul nu e definit

de ceea ce atinge,

ci de ceea ce îi lipsește.

Și atunci mă întreb:

dacă dragostea adevărată există doar pentru cei suficient de naivi încât să nu-i caute sensul,

ce se întâmplă cu aceia care au ales să înțeleagă universul înainte de a învăța să fie iubiți?