Alchimistul cuvintelor tăcute

Există poeți ce-și scaldă gândul în cerneală

și exist eu –

un poet ce nu scrie cu tuș,

ci cu pașii rătăciți ai umbrelor,

cu doruri rămase-n prag

și cu amintiri ce îngenunchează în șoapte.

Eu nu scriu –

ci îmi revărs tăcerile pe hârtie,

până când timpul însuși

își oprește ceasul

să mă asculte.

Eu nu caut rima, ci revelația -

nu versul perfect, ci adevărul trăit.

Poezia mea e o catedrală interioară,

construită din tăceri care sclipesc sub lumină lăuntrică.

Fiecare cuvânt e o scânteie căzută dintr-un gând ancestral -

Fiecare poem, o pasăre albă, născută din tăcere, menită să sfideze uitarea.

În lumea mea, melancolia nu e tristețe, ci formă de cunoaștere,

iubirea – nu promisiune, ci drum spre sine,

golul – nu absență, ci altar al prezenței.

Simt umbrele lui Bacovia, ecoul tăcut al lui Blaga, visul lucid al lui Stănescu, neliniștea romantică a lui Minulescu și infinitul visător al lui Eminescu.

Dar eu nu continui o tradiție –

o renasc în țesătura intimă a propriei sensibilități.

Eu nu strig.

Eu nu cer.

Eu rostesc, o lume întreagă-ntr-un singur suspin -

ecoul nemărginit al tăcerii.

Și-atunci înțelegi:

nu toate inimile bat în piept.

Unele se aud doar în poezie.