Corina Gina Papouis

cea mai frumoasă viață în doi se sfîrșește în zori cînd visăm banane ce se despoaie una pe alta de piele cînd jungla e o fanfară cu trombonul adormit pe genunchi și tu atîrni gol între ochiul

dis de dimineață soarele își gîdilă ceața cu limba apoi se chircește în cer așteptînd ca tu să-ți plimbi degetul mic peste litere buzele sorb cafeaua mai neagră decît doliul femeilor și se

el se va da jos de pe cal pe malul unei ape* în care eu i-aș spăla mai întâi ceva ușor, la mână îl voi apuca de paloș și îl voi trage adânc în inimă să-i simt, ultima zbatere firească

aerul curgea greu tăvălind plămînii în sare rostogolind neglijent viscerele mării prin granule de nisip și raze disperat talazul se agăța de calcar într-un urlet alb întrerupt o

ziua își va urma noaptea precum un Labrador cutia poștală fereastra din pod clapa de pian inima din piept vor exista în armonie totală cu exercițiile plank cotorul de măr per

dorothy știa că diagnosticul ei fusese dat altei paciente îi mărturisi asta preotului, pe facebook apoi gardienilor care o așezau în scaunul electric, îi aranjau electrozii și o încurajau să

cînd m-ai înșelat prima oară ți-ai luat liber mi-ai adus un buchet imens de trandafiri roșii cu țepi lungi în staniol un CD cu Eva Cassidy și o cutie Thorntons de ciocolată fină după care

dacă îți poți vedea numai gleznele nu-ți face griji părul, buzele și ochii rămân la locul lor chiar dacă sufletul e mătasea unui steag ce fâlfâie alunecând tandru pe lamă așază-te în

la început ea îi împleti un semn de carte din părul și cuvintele ei el îl așeză pe gînduri închise ochii și adormi în vis se făcu dintr-o dată iarnă și părul și cuvintele ei îi împletiră

ma cherie dacă plec nu înseamnă că nu te mai iubesc ci că sunt o corabie cu cap de mort pe care îți trimiți doar păsările cu aripi rupte fluturând de catarg înot spre țărm cu falangele moi și

după decesul iubirii noastre aș dori să-i donez toate organele (în caz că mai rămîne ceva intact între noi) de la degetul mic de care ne țineam în parc la ultimul gînd vărsat ca o fiere

undeva, nu departe în mine am găsit o iubire pierdută mirosea urît ca și cînd nu-și mai spălase trupul în lacrimi de mult arăta rău ceva între o peninsulă a indiferenței și-o moarte

aerul e mai mic printre linii aproape verticale împingem uluiți bile cu lumină și mea culpa spre o gaură neagră în instalații noi cu vid și emoții ceva foșnește a fericire mă gândesc la

ferestrele mele bat spre nord * în anticameră lumea așteaptă cu nerăbdare de-o vreme înghesuită precum sînii în corset Piaget le-a explicat cum m-am împotmolit

zilele se tîrau pe de rost în spatele pleoapelor obloane între universul tavanului și trup ochiul îți developa neobosit aceleași filme de arhivă le rula strîns în imagini mute,

în cîteva fraze ample ajung astăzi îmi port cuvintele mari cît o perucă roșie ala Cher proaspăt periată breton bombat terminat brusc deasupra sprîncenelor sub ele ochii lucesc

\"I call thee, beloved one, To love me more than anyone I bind thy heart and soul to me As I do will, so let it be.\" (annonymus) pana înmuiată în sîngele meu a picurat pe oglindă ultimul vers și

în noaptea asta va fi altfel mă voi așeza pe malul tău abrupt și voi aștepta sa te reverși într-un tsunami crede-mă, n-am să mai fug îți voi privi atent mîinile febrile te voi inhala adînc