Corina Gina Papouis

aș suspina în fața apusului de soare privirea se zbate între neîncredere și extaz vocea și-a pierdut gingășia obrajii palizi nu mai știu să roșească în turnuri de castel fecioarele își

mi-e capul plin de un fel de curaj amestecat cu o gură de bourbon și resturi de oameni adunați ca într-o sală de cinema cu popcorn & soda privind cum prin ochii mei curg fără-nce tare cuvinte

nu știu să intru în anonimat am vise răsucite cu tine o capă, o spadă și ceva cu roșu care îți tulbură frica anemic și prelung zilele trec cu porii deschiși ca niște nări ce îți absorb printre

sunt un popor pașnic cu obraji roz și petarde în buzunar în caz de victorie țin frigiderul deschis celor ce vor să facă schimb de amintiri dulci cu tendințe crocante am scări interioare ce

ziua trece în mâini pe lângă noi, aruncătorii de flăcări, tigrii sar prin cercurile fumului de țigară și se întorc în jurul nostru, rânjind nici clovnii nu ne mai pot speria ca înainte

voi face o listă cu trei lucruri și o voi pune după ureche mă voi tolăni pe sofa și voi mîngîia catifea mov, genunchi de bărbat și ciucuri grei voi ieși pe alei trăgînd norii de lesă. din

ca două porți brațele mele au așteptat să se deschidă din nou ca atunci când lumina a intrat puhoi și cu două mâini mi-a acoperit fața pentru ca o clipă, universul cu potecile lui rustice, să

pe planeta pe care vom fugi cresc oameni întregi cu emoții cât dovlecii și ochii blânzi precum iernile în creta în ultimul anunț la ziar spuneau cum viața acolo începe cu un ceai din petale

după fanfară schije și flori în poală se adună degetele ca niște licheni desprinși de pe cruce sub tine picioarele sunt roți cu zimți inegali în față dealul urcă-l strigă o gură

cu părul ascuns sub bonetă fetele de la sanitar își înmoaie sufletul în imposibil și așteaptă răsăritul se spune că ele nu visează până când colțul cearșafului ce acoperă lumea e în formă de

poeții sunt cei ce își uită lanterna acasă în timpul apocalipsei, cheile la intrarea în rai și pașaportul spre fericire lumina țâșnește din ei în fiecare groapă în care cad de bună voie pulsând

dorothy se trezi cu brațele larg deschise măsurând fericirea ei cu cea de pe ecran avea cu doi cm mai puțin și asta o enervă mai mult decât situația politică a lumii bătu din picior până îi

urlând spre cer este semn că viața are sensul ei unic norii șterg șuierul din plămâni cu degete lungi, înmuiate în gri însă ceafa mușcată ustură și de aceea luna și ochii se întâlnesc

iar, de te vei trezi cu gura căscată ca o potecă pustie în fața unui oraș nou, o lume cu avioane și roboți cu turle înfipte în aerul proaspăt și liber pe străzile căruia nu ai băut, nu ai

este ultima ta zi îmi spun și deja auzi sirenele urlând în piept cuvintele ce gura ta ar vrea să le tacă aici sau acolo nu încap complet în soarta nimănui sunt un ac de gramofon într-o cutie

prin ferestre cu obrajii frecați de ger weekendul se deschide timid o crăpătură în parbrizul timpului împing ușa trec peste puntea de gînduri dintre fragmentele zilei ne regăsim glaciar/ în

aici stau toate sentimentele cuminți, așezate pe fund de ghiozdan în bănci vechi din care privim zilnic în aceeași direcție n-am mai deschis demult o carte la pagina ta și seara mă culc pe

cât de verde e iarba înafara noastră noi care știm să pârjolim cu un singur sărut peroanele unei gări oarecare cât de adâncă e apa dintre gene și câți pești roșii ne mănâncă acum de

dacă privim prin telescop în ochiul celui iubit cu infinitul în suflet terra ne va aluneca de sub tălpi și se va duce la vale ca o roată sărită prin univers într-un nor albastru de praf