șters

voi trece peste o scoatere din listă, e dreptul fiecăruia să-şi reanalizeze alegerile. Însă am întotdeauna capacitatea de a citi un poem, detaşându-mă complet de autor, de personalitatea lui, fiindcă Dumnezeu dă fiecărui autor şansa mântuirii prin scris, iar scrisul lui trebuie privit ca pe o intervenţie divină, în care autorul e un simplu intermediar. Şi Hugo a menţionat acest aspect, cu referire la Logos, ca să nu se creadă că bat câmpii. Îl felicit, aşadar, pe George Paşa pentru acest poem excelent, în care am găsit elemente de forţă asemănătoarec cu poetul american Bruce Weigl, referindu-mă la celebra lui lucrare, Conversaţii cu sângele nostru. Bine, Weigl are o altă vârstă, cu vreo 25 de ani mai mult ca noi, dar tot despre contemporani vorbim. Poezia lui sângeroasă este influenţată de ororile rătboiului din Vietnam, pe când la George Paşa e vorba de altceva, un fel de axis mundi având sufletul, creierul şi inima drept coordonate. Felicitări!

am uitat o căciuliţă

e forţat. Acolo unde inversările dau bine, dau bine. Dar la versul 3 se vede de la o poştă că e exagerat. Poate şi pentru că articolul hotărât care se cere în forma neinversată e altul, teaca în loc de teaca: de scot gândul din teaca minţii mele. Fă inversările, dar respectă regulile gramaticale.

în acest sonet nu ai făcut abuzuri gramaticale, deci, uneori, se poate. Inversarea cuvintelor îmi place, atâta vreme cât nu se exagerează. Acuma pricep de ce te-ai supărat. Fiindcă am generalizat. Dar poate că un şut în posterior e un pas înainte, fie-mi scuzată curvărăseala...

ideile exploatate în acest poem aforistic, cât şi melodicitatea poemului, datorată rimelor. Versurile albe şi versurile rimate se completează frumos, într-un tot unitar. Ilie a remarcat f bine unul dintre simbolurile esenţiale a poemului, dorinţa de la care pleacă totul. O altă idee exploatată este omorârea nemuririi, care nu este tocmai nouă, dacă ţinem cont de antologia lui Vallejo, "A murit eternitatea mea". Nici secunde fecunde nu este ceva nou, această expresie fiind destul de uzitată în poezia românească. Poate că acolo aş fi căutat altceva, un sinonim precum fertile, care să aibă legătură şi cu malurile.

Folosești de prea multe ori verbul a întoarce. De șase ori, dacă am numărat bine. Da, știu, repetiția se poate folosi ca figură de stil, pentru a se accentua o idee, o stare, dar textul tău e cam lipsit de substanță, ca să fiu blând în exprimare, și nu poate fi salvat de acele repetiții. Încearcă să vii cu ceva inedit de acolo din spațiul acela în care imaginația se amestecă cu realitatea. Remarc, totuși, puritatea gândurilor tale și faptul că vezi strălucirea lui Dumnezeu într-o epocă în care totul a luat-o razna...

știu ce spui. Și eu am obsrvat că poemele mele mai de suprafață, mai ușor de înțeles, sunt apreciate de un segment mai larg, iar cele mai profunde, mai complexe, de un segment redus și de critici. Ideea este ca textul, oricum ar fi scris, să fie abordat cu sinceritate, pe măsura sentimentului care l-a generat. Și să nu fie scris în funcție de ceea ce cere publicul, fiindcă asta deja devine o chestie comercială, nu una ce ține de analiza propriului eu și a raporturilor dintre micro și macrounivers. Au fost autori care pe timpul vieții au fost considerați prea ermetici sau prea mistici. La mistici, îl pot pomeni pe Tagore. Ei bine, a trebuit să treacă ceva timp până se schimbe percepția asupra operei lor, să fie privită cu alți ochi, cu alt gen de gândire. În fine, noi suntem pe un site de poezie și orice feed-back este binevenit, mai învățăm unii de la alții, mai socializăm etc. O duminică frumoasă tuturor!

personalitatea sa

Par a fi două poeme aici, iar cel de la final parcă zice mai multe, pe un ton mai grav. Poate că sunt influențat și de faptul că ai pomenit de orașul care mi-a devenit casă. Textul e o dedicație, e f. personal, e despre tine și o prietenă bună. Ai făcut și o asociere cu constanta lui Planck, pentru a evidenția energia și timpul, unitatea lor naturală de acțiune. Și prietenia se pretează la aceste relații cuantice, inteligent spus și gândit. La partea care a scăzut un pic nivelul poemului, e tocmai nota această mult prea personală, care seamănă cu o filă de jurnal. Totuși respect sentimentele tale și felul în care ai decis să ți le expui. Aș fi vrut, poate, și ceva suprarealist în poem, care să aducă un plus. Ai încercat ceva cu orologiul, amintindu-mi de un poem de-al lui Lucian Scurtu în care luna Bisericii cu lună o ia la plimbare... Dintre universali, Edward Hirsch are acest talent, de a îmbina cotitianul și suprarealismul cu măiestrie și armonie, chiar ți-l recomand, fiind unul dintre criticii și poeții americani de top. Am și corespondat cu el și pot spune că este și o persoană extrordinară, iar scrisul lui reflectă și personalitatea ta, deci nimic exagerat. Pe final, fiind un poem personal, mă mulțumesc cu atât, dar pe viitor mi-ar plăcea să descopăr și latura ta mult mai profundă.

e foarte dificil de lucrat cu orgoliul unui creator, într-un spațiu în care replica poate fi dată rapid, la cald. Orgolii avem cu toții, iar limbajul prin care le zgândărim sau nu, stă în alegerea fiecăruia. I-aș recomnda lui Ștefan două stiluri, al lui Horia Zilieru, din vasta sa operă, și al lui Serban Foarță, din Cliquet. Capacitatea fiecăruia de a se juca cu limba, sofisticăriă unuia și naturelul altuia, pot fi de ajutor. După cum am mai spus, accept licențele poetice, când nu se face abuz, ca mijloc de cercetare și reinventare a limbii. Granița dintre licență poetică și încăpățânare sau narcisism stilistic, este ceva pe care autorii trebuie să îl analizeze din perspectiva unei lecturi masive. Altfel, ne batem gura degeaba.

Eu mai sus am comparat sonetul tău, ca scriere, la modul general, cu versul alb. Nu e vorba de o comparație între ultimul tău sonet și versul alb. Caută comentariile mele din trecut unde am mai spus ce trebuie perfecționat. Atunci când ai scris sonete remarcabile, am evidențiat acest lucru, iar atunci când ai avut tendința de a te abate de la regulile gramaticale, la fel. Aici vorbim de tendințe, de stil, de chestii generale. Din moment ce repeți aceeași tendință, confirmi că ceea ce spun eu sau alții este adevărat. Unii ți-au spus-o mai blând, alții mai dur. Sper că am lămurit problema. Și, apropo, văd că ai timp pentru comentarii, ceea ce mă bucură. Poate îți exprimi părerea și pe textele celorlalți, fiindcă eu cred în capacitatea ta critică, atunci când nu ești marcat și legat de propriul tău text. Spor!

Poemul curge frumos, cu mici scăpări. Cursivitatea lui și ideea exploatată sunt calități ce merită să fie evidențiate. Cred că abuzul de pronume personale și verbe identice descriptive dăunează: am văzut eu, eu vedeam. Pot fi reparate ușor. La fel și verbul a ști, din ultima strofă. Plus versul acela ușor stângaci: sunt ca ochii de o față. O eleganță stilistică ar fi binevenită. Cu mici modificări, acest poem poate fi excelent.

Ștefan, vorbește gura fără tine. Ți-am comentat și în trecut sonetele și am prezentat atât părțile bune, cât și părțile mai puțin bune. Am venit cu nenumărate propuneri de modificare, tocmai acolo unde limbajul gramatical avea unele derapaje, iar asta nu înseamnă a-ți nega abilitățile lirice, ci a te ajuta. Dacă nu îți aduci aminte, problema ta. Am spus despre cel mai recent sonet al tău că este reușit, dar chiar și așa, am spus ce mai poate fi îmbunătățit. Am sperat că vor mai veni și alții după comentariul meu, ca să îți arate și ei ce poate fi îmbunătățit, pentru a se ajunge la un sonet mai mult decât reușit, la unul remarcabil. Au folosit alt ton, e alegerea lor. Tu știi foarte bine că ești nesigur pe abilitățile tale, tocmai de aceea ceri păreri, tocmai de aceea accepți păreri și îți modifici textele. Te rog să nu confunzi binele care ți se face, eleganța cu care ți se spun lucrurile, timpul care ți se dedică în Sfânta zi de duminică, cu curvărăseala. Ia lucrurile ca atare, fiindcă nu îți vreau răul. Și nu căuta carul de dar la dinți, și nu întreba de ce nu-s muieți posmagii. Nu mă supăr pe tine, stai liniștit.

Și parcă primele două strofe sună mai bine. În rest, ați făcut niște înlocuiri, pronumele relative cu adverbe și alte chestii de genul acesta, dar parcă tit stufoasă este exprimarea. Nu știu de ce nu jonglați cu declinările și timpurile verbelor, pentru a simplifica și eficientiza limbajul poetic. Diferența dintre poezie și proză a fost dată și de concentrarea versurilor, prin renunțarea la multe elemente de legătură. Iar dv. parcă trageți cu dinții de acestea, din motive care îmi scapă.

Nu mă cheamă Bogdan, dar îmi voi spune o părere. Cu toate că am mai spus că nu se cade să ceri păreri prin comentarii, ci să postezi și să aștepți ca toți ceilalți. Poemul acesta ne redă viața ta actuală și căutarea unui sens prin introspecție, prin scris prin mineritul de taine - o metaforă foarte reușită, pentru care te felicit. Scrisul are și rol terapeutic, un catharsis din care nu lipsește relația cu divinitatea. Un fel de golgotă personală, într-o dimensiune întunecată, delimitată de elemente simboliste, prin care vrei cumva să evadezi, să fii liber. Bine, sensurile și simbolurile nu sunt greu de descifrat. Stilul ales, versul alb, îți dă mai multă libertate față de sonet. Tu, la sonet, scrii în fucție de direcția în care te duce rima, construiești, ești ca un artitect. Căutările tale au și multe, prea multe, abateri de la corectutudinea gramaticală, cum bine zicea și Bogdan. S-ar putea accepta câteva licențe poetice, dar utilizarea lor în exces poate sugera că te-ai obișnuit să stâlcești limba, fiind un pic narcisist prin îndrăgostirea de propriile tale găselnițe, sau că nu stăpânești limba și ți se pare că dă bine, dar doar ți se pare, singurul criteriu luat în calcul fiind cel auditiv - să se audă frumos, să curgă, să rimeze, dar doar atât. Revenind la versul alb din acest poem foarte personal, remarc că știi bine să folosești metaforele și alte figuri de stil. Poemul nu mai este la fel de cursiv, dar ceea ce iese în evidență este sentimentul, trăirea ta. Cititorul nu pare luat în calcul, poemul având o doză ridicată de egoism. Nu știu cum poate ajuta poemul tău cititorul, dar, ținându-se cont că e vorba de o golgotă personală, tu îți duci crucea de unul singur, iar ceilalți nu contează. Iisus privea cu dragoste oamenii, chiar și în apogeul suferinței, iar tu nu îi vezi. Poate că ai fost trădat de mulți și doar mama ți-a fost alături, cum se vede în multe poeme. Ca proces de vindecare și ca etapă de evoluție spirituală și literară, poemul este ok. Însă marea poezie trebuie să depășească eul, suferința personală, admirația personală, să găsească metamorfoza, transcendentul. Să rezoneze cu cei din jur. Poate că unii nu sunt de acord cu mine, este doar o părere desprinsă din lectura unor mari opere de artă. Însă am zis să te ajut cu această părere, ca să nu te simți singur pe drumul pe care mergi.

și mulțumesc foarte mult pentru înctedere. Pentru mine rămâneți un domn, dar voi încerca noua formulă de adresare, pentru destindere, pentru integrare. Am nevoie de un pic de timp pentru acestă acomodare. Sănătate maximă!

Stimate domnule Bogdan Geană, apreciez intervenţia dv. şi intenţia dv. de apropiere prin apelerea la pesoana a doua. Mă înclin în faţa dv., şi nu o spun din perspectiva celor 4 pahare de palincă pe care le am la bord, ci din perspectiva simplului utilizator care sunt. Condier că eu nu merit încă aceste apelative, mă simt dator toturor şi mai am mult de recuperat. Dacă e să o luăm pe violuri şi stricteţe, evident, dv. aveţi dreptate. Am încercat să privesc cu mai multă destindere acest subiect, fiindcă pe toţi utilizatorii agoniei îi privesc ca pe nişte fraţi care caută o formulă de exprimare şi nu cred că există rea voinţă în ceea ce priveşte intenţia lor ludică, ci mai degrabă o încercare de a ieşi din tipare, de a experimenta noi căi şi de a reevalua licenţele poetice, ca pe o metodă de reinventare a limbii române. Cezar Ivănescu punea semne de exclamare înaintea versurilor, după metoda spaniolă. Alţii folosesc majuscule în interiorul versului, vezi Corbu. Eu accept căi de exploatare şi experimentare, dar dv. vă revine sarcina să aplicaţi regulementul şi nu voi trece peste dv. în această privinţă. Părerea mea sinceră este că dacă dăm cu parul în Ştefan, riscăm să-l pierdem. Ca şi pe mulţi alţii. Deci, eu, ca simplu utilizator, caut o cale prin care să ofer un anumit confort celorlalţi. Poate că dacă aş fi fost editor nu aş fi fost atât de tolerant, şi vă dau dreptate în acest sens. Ideea este ca Ştefan să citească cu atenţie toate comentariile şi să tragă concluziile favorabile lui şi site-ului Poezie.ro. P.S. Vă mulţumesc încă o dată pentru tot, vă anunţ că mi-am recuperat textele. Dacă doriţi, îţi puteţi coborî nivelul la zero, aşa cum am convenit. Iar dacă doriţi să rămân cu 50, ca să scutesc echipa editorială de un efort şi utilizatorii să se bucure la cald de intervenţiile mele, nu pot fi decât recunoscător. Un sfârşit de săptămână minunat!

Te rog să fii atent la observațiile domnului editor. Nu am vrut să dau cu parul, dar dânsul are dreptate. Succes!

Poemul e foarte bine scris și încărcat de emoție. Nu are cum să nu te atingă. Nici nu trebuie să intru în detaliu. Chiar și diminutiv clopoțel arată gingășia și delicatețea iubirii menite să retrezească ceea ce s-a pierdut. Ghinda de la sfârșit evocă un gest candid. Puritatea sentimentului iubirii, care parcă este văzut prin ochii unui copil.

Te știu de multă vreme, ți-ai desăvârșit stilul și scrii cu mare ușurință. Abordezi același ton tragic, sumbru, bacovian. Impui ritmul chiar și acolo unde s-ar citi altfel, o tehnică folosită de clasici, dar chiar și mai recent, de Păunescu. Oricum, mă bucur să te recitesc.