vestire de bine

m-aţi certat pentru sonetele mele...
Cum mă descurc aici?

Nu mă cheamă Bogdan, dar îmi voi spune o părere. Cu toate că am mai spus că nu se cade să ceri păreri prin comentarii, ci să postezi și să aștepți ca toți ceilalți. Poemul acesta ne redă viața ta actuală și căutarea unui sens prin introspecție, prin scris prin mineritul de taine - o metaforă foarte reușită, pentru care te felicit. Scrisul are și rol terapeutic, un catharsis din care nu lipsește relația cu divinitatea. Un fel de golgotă personală, într-o dimensiune întunecată, delimitată de elemente simboliste, prin care vrei cumva să evadezi, să fii liber. Bine, sensurile și simbolurile nu sunt greu de descifrat. Stilul ales, versul alb, îți dă mai multă libertate față de sonet. Tu, la sonet, scrii în fucție de direcția în care te duce rima, construiești, ești ca un artitect. Căutările tale au și multe, prea multe, abateri de la corectutudinea gramaticală, cum bine zicea și Bogdan. S-ar putea accepta câteva licențe poetice, dar utilizarea lor în exces poate sugera că te-ai obișnuit să stâlcești limba, fiind un pic narcisist prin îndrăgostirea de propriile tale găselnițe, sau că nu stăpânești limba și ți se pare că dă bine, dar doar ți se pare, singurul criteriu luat în calcul fiind cel auditiv - să se audă frumos, să curgă, să rimeze, dar doar atât. Revenind la versul alb din acest poem foarte personal, remarc că știi bine să folosești metaforele și alte figuri de stil. Poemul nu mai este la fel de cursiv, dar ceea ce iese în evidență este sentimentul, trăirea ta. Cititorul nu pare luat în calcul, poemul având o doză ridicată de egoism. Nu știu cum poate ajuta poemul tău cititorul, dar, ținându-se cont că e vorba de o golgotă personală, tu îți duci crucea de unul singur, iar ceilalți nu contează. Iisus privea cu dragoste oamenii, chiar și în apogeul suferinței, iar tu nu îi vezi. Poate că ai fost trădat de mulți și doar mama ți-a fost alături, cum se vede în multe poeme. Ca proces de vindecare și ca etapă de evoluție spirituală și literară, poemul este ok. Însă marea poezie trebuie să depășească eul, suferința personală, admirația personală, să găsească metamorfoza, transcendentul. Să rezoneze cu cei din jur. Poate că unii nu sunt de acord cu mine, este doar o părere desprinsă din lectura unor mari opere de artă. Însă am zis să te ajut cu această părere, ca să nu te simți singur pe drumul pe care mergi.

din vastul tău comentariu desprind că ai o bună capacitate critică,
dar ceva nu-mi miroase tocmai frumos...
De la entuziasmul prezentat sub ultimul meu sonet
treci la o doză mare de a-mi nega abilităţile lirice...
Nu-i bai, ţi-am spus şi eu că n-am mare încredere
în capacităţile literare proprii, dar parcă în ce te priveşte
oferi puţină curvăsăreală...
Îmi cer scuze că trebuie să fiu atât de sincer
dar schimbarea ta de opinie sare în ochi... Să nu te superi!
O duminică frumoasă!

Ștefan, vorbește gura fără tine. Ți-am comentat și în trecut sonetele și am prezentat atât părțile bune, cât și părțile mai puțin bune. Am venit cu nenumărate propuneri de modificare, tocmai acolo unde limbajul gramatical avea unele derapaje, iar asta nu înseamnă a-ți nega abilitățile lirice, ci a te ajuta. Dacă nu îți aduci aminte, problema ta. Am spus despre cel mai recent sonet al tău că este reușit, dar chiar și așa, am spus ce mai poate fi îmbunătățit. Am sperat că vor mai veni și alții după comentariul meu, ca să îți arate și ei ce poate fi îmbunătățit, pentru a se ajunge la un sonet mai mult decât reușit, la unul remarcabil. Au folosit alt ton, e alegerea lor. Tu știi foarte bine că ești nesigur pe abilitățile tale, tocmai de aceea ceri păreri, tocmai de aceea accepți păreri și îți modifici textele. Te rog să nu confunzi binele care ți se face, eleganța cu care ți se spun lucrurile, timpul care ți se dedică în Sfânta zi de duminică, cu curvărăseala. Ia lucrurile ca atare, fiindcă nu îți vreau răul. Și nu căuta carul de dar la dinți, și nu întreba de ce nu-s muieți posmagii. Nu mă supăr pe tine, stai liniștit.

tocmai vroiam să revin...
Am fost prea dur cu a spune *curvăsăreală*
eram puţin nervos de altele,
totuşi există o uşoară diferenţă
între ce ai spus de la un text la altul
despre capacităţile mele literare...
Îmi cer scuze!

Eu mai sus am comparat sonetul tău, ca scriere, la modul general, cu versul alb. Nu e vorba de o comparație între ultimul tău sonet și versul alb. Caută comentariile mele din trecut unde am mai spus ce trebuie perfecționat. Atunci când ai scris sonete remarcabile, am evidențiat acest lucru, iar atunci când ai avut tendința de a te abate de la regulile gramaticale, la fel. Aici vorbim de tendințe, de stil, de chestii generale. Din moment ce repeți aceeași tendință, confirmi că ceea ce spun eu sau alții este adevărat. Unii ți-au spus-o mai blând, alții mai dur. Sper că am lămurit problema. Și, apropo, văd că ai timp pentru comentarii, ceea ce mă bucură. Poate îți exprimi părerea și pe textele celorlalți, fiindcă eu cred în capacitatea ta critică, atunci când nu ești marcat și legat de propriul tău text. Spor!

cum n-o fi,
eu totuşi vă mulţumesc,
domnule Geană!

e foarte dificil de lucrat cu orgoliul unui creator, într-un spațiu în care replica poate fi dată rapid, la cald. Orgolii avem cu toții, iar limbajul prin care le zgândărim sau nu, stă în alegerea fiecăruia. I-aș recomnda lui Ștefan două stiluri, al lui Horia Zilieru, din vasta sa operă, și al lui Serban Foarță, din Cliquet. Capacitatea fiecăruia de a se juca cu limba, sofisticăriă unuia și naturelul altuia, pot fi de ajutor. După cum am mai spus, accept licențele poetice, când nu se face abuz, ca mijloc de cercetare și reinventare a limbii. Granița dintre licență poetică și încăpățânare sau narcisism stilistic, este ceva pe care autorii trebuie să îl analizeze din perspectiva unei lecturi masive. Altfel, ne batem gura degeaba.