șters

să fie "poemul tău anterior comentat", dar Leo ştia despre ce vorbesc. Şi eu îmi cer scuze pentru uitarea acelui pronume. Ai interacţionat atât de rapid, că nici nu am mai avut timp de erată. Scuzele se acceptă, evident.

de mai sus. Făceam referire la un text anterior scris de Leo Ancuţa. Dacă ai fi citit textul lui Leo (apoftegmă) şi comentariul meu anterior pe textul lui, ai fi înţeles. Cred că ar trebui să te concentrezi, cu mai multă atenţie, nu numai asupra propriilor texte, cât şi asupra comentariilor. Şi nu confunda bunele intenţii şi ajutorul pe care-l primeşti cu alte lucruri. Nu laudele nesfârşite fac un autor să progreseze, ci părerea sinceră pe un text, argumentată solid. Mult succes mai departe!

foarte mulţi mari poeţi s-au pişat în poezie. Problema apare când se pişă prea des, de zici că beau prea mult şi, în loc să se concentreze asupra scrisului, se concenterază asupra pişatului. Spun asta deoarece am mai citit despre pişat şi în poemul anterior comentat, dar acolo nu se exagera. În rest, se vede că scrii bine. Tehnica anaforică prinde bine, accentuează starea, căutarea unui răspuns. Tot pentru accentuare foloseşti şi rima la distanţă, în câteva versuri. Nu exagerezi, ca să nu devină manelistic, cum zicea cineva, mai demult. Şi bine faci, părerea mea. Iată ce ramarc, şi te felicit pentru aceste versuri:

caut un răspuns
pe care nu-l are nici mama, nici copacii
caut un răspuns pe care nu-l are nicio piatră
caut un răspuns pe care nu-l are nimeni
și îl ai tu, numai tu

caut un răspuns
pe care nu-l are nici mama nu-l are nici floarea, nici iarba,
un răspuns, nu-l au nici marii meseriași

caut un răspuns, doar tu-l ai și tu taci
pînă toamna devine foarte rece și speri că îmi trece
de parcă totul devine dintr-o dată primitiv
și-mi dai un răspuns naiv

Un text care duce mai degrabă spre proză, decât spre poezie. Asta fiindcă e prea lung. Aşa ca un jurnal, despre ce ai mai făcut şi cu cine te-ai întâlnit. Remarc, totuşi, prima strofă, cioplitul privirii şi ultimele 3 versuri. Aş reduce toată vorbăria despre acel om la câteva versuri, în care să fac misterios referire la o viaţă posiblă cu el, la un destin plauzibil. Apoi aş folosi ultimele versuri din text ca închidere. Ar ieşi un poem scurt, dar mult mai concentrat, cam de 15 rânduri. Provocarea mea este următoarea, aşa ca un exerciţiu liric. Să reduci totul la 15 rânduri, spunând în aceste rânduri mai mult decât ai spus în cele aproape 40.

Am revenit, la dumenavoastră, din curiozitate. Versificaţi destul de bine, aveţi această naturaleţe care cred că provine din pasiunea pentru marii clasici. E un coleg pe site care dacă ar aborda această naturaleţe la sonetele pe care le scrie, fără să piardă pofunzimea ideatică, ar scrie numai capodopere. El cu ideile, cu năstruşniciile, dv. cu naturaleţea, cu simplitatea, cu romantismul... Însă, şi textul dv dacă ar avea ceva mai profund în el, ar avea de câştigat. (la poemul dv. în vers alb, pe care l-am comentat recent, ideatica a fost mult mai profundă). Altfel, intră, riscant, pe teritoriul pastişei. Alte chestiii. Sub care pom, din strofa a treia, primeşte răspunsul la versul 4, cireaşa, deci este evident despre ce pom este vorba. Parcă aş fi pus altceva în loc de pom, poate un alean, poate altceva mai cu schepsis, să mă mire şi să mă fascineze ideea. Acolo, la codrii (cu doi de i) de smarald, iar, prea mult Eminescu. El scria şi despre codrii de aramă, şi despre valurile de smarald... Iar rima aceea nu oferă alternative de gradul 1, doar 4 rime de gradul 2 şi 3, deci nu există multă libertate ideatică, tocmai din cauza posibilităţi reduse de a rima. Încă ceva, referitor la rimă. La ultimele două strofe, nu respectaţi tehnica din primele 4. Asta îmi arată că v-aţi grăbit un pic. Ar fi mers, de exemplu: Stai! Nu-mi răspunde! Sunt buimac / astfel încât să rimeze cu stomac. În fine, mai pot spune multe despre acest poem, dar voi concluziona. Este nevoie de o desprindere ideatică faţă de marii clasici, este nevoie de profunzime, este nevoie de o tehnică perfectă.

nu ştiu cum de am ratat acest text, care este destul de bine scris. Există o mişcare ordonată a lucrurilor, ca într-un tangou sentimental, după cum şi scrie în ultima strofă. Există o armonie între metaforele imagistice şi tonul filosofal al poemului. Şi poate că strofa a doua mai putea fi îmbunătăţită, ajustându-se câteva acorduri, eliminându-se câteva adjective. Mă refer, acolo, după "Să tămăduiască mintea"..., să apară ceva mai simplu: "sau s-o întunece, să otrăvească şi trupul cu veninul greşelilor..." În orice caz, per total, mi-a plăcut.

aşa, la graniţa dintre poezie şi proză. Se vede o mână sigură, talentată. Acest text mă poate face să cred că drumul ales de autoare este bun.

şi părerea mea nu e menită să descurajeze. Lucrul acesta se poate observa şi din comentariile în care, atunci când îmi place ceva, o spun fără nicio reţinere. Cu plăcere!

substantive şi un verb

Prea multe adjective, pentru a descrie o stare. Zgibulit, arămii, zbârcite, rece, înfrigurat. 5 doar în prima strofă, dinre care 3 au acelaşi sens. În a doua strofă, se repetă povestea: strâmt, glacial, îngheţate, lungi. În a treia, mai puţin, dar tot frig şi amorţire. În a patra, ger, nămeţi, hibernare. Per total, enorm de multe adjective repetitive ca sens. Senzaţiile ar putea fi transmise prin figuri de stil mai complexe, nu prin simple juxtapuneri.

Mi-am propus să comentez orice autor de pe acest site, indiferent de ceea ce vor spune unii sau alţii. Referitor la poem, voi spune doar ce pare în plus. Cred că la părul albit şi învelişul alb, repetiţia culorii albe, într-un text atât de scurt, îmi denotă ori grabă, ori stângăcie stilistică. Nici expresia toamnă bolnavă pe moarte, nu-mi place. Se putea simplifica, în agonie sau muribundă, după preferinţă. În rest, dincolo de simbolism şi sentimentalism, nu am găsit ceva care să mă uimească. Ceva ieşit din comun. Mie îmi place să găsesc ceva fain, măcar o pilulă, în fiecare text. Succes mai departe! Şi m-ar bucura tare mult să comentaţi textele celorlalţi, sunt mulţi autori pe acest site care au nevoie de comentarii constructive.

Plăcea

Rilke îi zicea tânărului student să scrie numai dacă simte nevoia imperativă să scrie, dacă simte că nu poate trăi fără scris. Ceea ce scrii tu nu denotă acest lucru. Mai degrabă vrei cu tot dinadinnul să pui ceva pe hârtie, numai pentru a pune ceva. E un fel de demonstraţie pentru ceilalţi, nu ceva natural. Vorbesc, referindu-mă doar la anumite texte, fiindcă ai şi texte puternice, în care simt zbuciumul interior, în care simt că eşti în căutarea răspunsurilor cele mai profunde. În textul acesta, nimic special. Uşor, de suprafaţă şi siropos. Poate că a venit din inerţia altor texte mai bune, dar e diluat rău dpdp ideatic şi expresiv. Poate că uneori e mai bine să citeşti şi să laşi scrisul. Să faci acumulări. Iar atunci când te va durea ceva sau te va frământa ceva, poezia va bate ea cu ciocul în colivia pieptului tău, spunându-ţi că vrea să iasă afară. Nu mi-a plăcut nici faptul că la alte poeme îţi explici textele sau te cerţi cu cititorii. Poţi explica o tehnică, dar nu explica sensuri, idei. Nu te demistifica. De multe ori, pe site-ul ăsta, când cineva se simte atacat, se pune pe explicat. Poezia valoroasă nu necesită explicaţii din partea celui care o scrie. Poetul care o scrie nici nu trebuie să ia parte la discuţie. Poate mulţumi pentru păreri şi atât. Sau poate mulţumi pentru mici corecţii, dacă există. Concluzia? Nu mi-a plăcut. După primele două versuri, aş fi vrut ceva deosebit. Puternic şi inedit. Nu există. Dar poate că altcuiva îi va place acest text.

Se spune că libelulele sunt considerate a fi insecte aducătoare de noroc, că simbolizează schimbarea, visarea, transformarea, armonia și puritatea. Aceste aspecte au fost bine menţionate de Leo în textul său, iar folosirea diminutivelor nu e deloc întâmplătoare, încercând să me apropie mai mult de personaj, să simpatizăm cu el, să-l îndrăgim. Dar o libelulă, prin zborul susţinut de aripile sale fragile, înseamnă şi curaj, puterea de a răzbate, de a călători, chiar dacă riscul căderii există. Pănâ şi merelor le este frică să cadă, spune Leo, întărind această idee. Schimbarea, transformarea, sugerată încă din titlul, ca un adevăr pe care trebuie să-l înfruntăm, are de-a face şi cu modificarea trupului, nu numai cu maturizarea psihică. Un adevăr care ne frustrează, făcându-ne să tragem o înjurătură, de unde şi pişatul zilei de ieri. Dar trebuie învăţat şi acest lucru, e ca mersul pe bicicletă, se învaţă mergând, căzând, julindu-ţi genunchii. Textul pare a fi, per ansamblu, o dedicaţie adresată unei fiinţe dragi. Leo ne arată cum este el în relaţia cu această fiinţă, e probabil partea cea mai frumoasă din el. Probabil că şi el ar vrea, ca şi alţi părinţi, ca această minunată şi angelică creatură să rămână la gradul acela de sfinţenie şi puritate pe care îl au copiii, dar, viaţa înseamnă schimbare. O continuă schimbare. Nu trebuie să fii mare expert pentru a pătrunde acest text, mai ales atunci când ai trăit sau trăieşti lucrurile prin care trece autorul. Dacă e ceva doar imaginat, poate sugera o forţă empatică deosebită, dar eu cred că e ceva trăit.

primele doă strofe. Cursiv, curat, melancolic, rime bune, chiar dacă nu sunt de gradul 1 mereu. Ultimele două versuri din strofa a treia sunt forţate. Rima la străbătui e forţată, ca să dea bine cu gutui. Aş fi mers pe ceva de genul: nu anotimpul care-n păr ţi-l pui. La primul vers din strofa a patra se rupe ritmul. Şi strofa înteragă, per ansamblu, suferă. Cred că poemul mai poate fi cizelat, ca să iasă perfect!

Începi foarte bine, prima strofă este foarte reușită. Pleci de la acel pământ galben, simbol al aridității, care îmbie și la melancolie, apoi fluturii care mimează bătaia valurilor e o reîntoarcere în timp, către origine, marcată și spusă cu delicatețe. Să nu uităm că fluturele e și simbol al sufletului în multe culturi. Mai departe vorbești de întâmplări, hazard, drum și realcătuire. Chiar și de evoluție, transformare, dacă ținem cont de solzi. Totuși, nu prea văd un tot unitar în acest poem, cu toate că tu rezumi totul la țărâne. Nevoia ta de a filosofia cu orice preț mă îndepărtează de ceea ce am simțit în prima strofă. Pasiunea ta pentru construcție și deconstrucție diminuează efectul poemului. Devii steril dpdv al emoției. Știi vorba aceea, prea multă filosofie strică.

Elementul de forță al acestui poem îl reprezintă primele 3 versuri. O imagine sensibilă și sugestivă: Împing în aripi / Ca și cum aș ciupi / Corzile harpei. Cred că era suficient doar atât în prima strofă. A doua strofă este redundantă, complicată. Vreți să spuneți prea multe. Aș păstra de acolo smulgerea din adâncul inimii și l-aș pune înaintea celor 3 versuri mai sus amintite, ca să creez elanul. Aș continua direct cu lumina care se risipește, în buchetul de flori al icoanei, ca să arăt schimbarea planului, apoi aș încheia cu ultima strofă, dar mai simplificată și din care aș scoate surplusul de pronume. Ca o concluzie, mi se pare că vă place să vă complicați inutil în poezie, apelând la prea multe combinații sofisticate. Complicarea asta aduce redundanță, îngreunează lectura, artificializează limbajul poetic. Stiți ce spunea Da Vinci? Că simplitatea este suprema sofisticare.

Primele versuri nu atrag. Prea multe verbe, exprimare stufoasă, geoaie. Ai de ales, să renunți sau să continui. Aleg continuarea, din respect pt autor. De la versul cu străzile, exceptând-l pe cel cu muștele (banal), textul devine din ce în ce mai bun. La moartea călca de-a doua aș căuta o expresie mai rafinată, fără să se piardă sensul. Ultimele două strofe sunt de nota 10. Finalul e chiar cireașa de pe tort. Concluzia e că autorul, în versurile și strofele cele mai reușite, are talentul de a folosi figuri de stil cu impact puternic vizual și emoțional, nelipsind aprofundarea, căutarea și libertatea pe care i-o oferă cititorului de a veni cu propriile sale idei, scenarii, sensuri. E nevoie, per total, doar de mici ajustări stilistice, și nu cred că ar fi greu. În orice caz, am citit cu plăcere.

Ariana, în versul alb, mai ales, stilul nu e ceva definitiv. Un poet își schmbă stilul, se reinventează, experimentează. Poate că la un moment dat se simte mai bine într-o formă sau alta, într-un stil sau altul, dar asta vine ceva mai târziu, nu la vârstă precum a ta. Frica de a fi influențată de lectură are o anumită logică în ceea ce spui, dar lectura face parte din procesul evolutiv al unui poet. Află cum scriu și gândesc alți poeți, află despre ce au scris. Informația asimilată rămâne acolo în tine și te va ajuta să rămâi autentică atâta vreme cât ceea ce scrii pleacă din frământările tale, din spațiul în care trăiești, din contactul cu oamenii care te marchează profund. Vei ști să-ți ți amintești ceea ce ai citit și să te autocenzurezi dacă o idee de-a ta va reitera o idee a altcuiva. Vei spune așa: îmi plac corăbiile astea de cenușă, sună tare fain, dar dacă Blaga a scris despre ele, mai bine renunț și vin cu altceva nou. Te asigur că există noutate în poezie, chiar dacă Eminescu a spus altceva, în alt context. Au apărut atâtea mișcări, atâtea curente, iar evoluția societății, pe toate planurile, și-a pus amprenta și asupra poeziei. Chiar și lexicul, chiar și el se dezvoltă. Apar noi cuvinte, iar poeții, prin licențele lor, prin inventivitatea lor, pot contribui la acest lucru. Da, sentimentele vor fi mereu aceleași, marile teme la fel, dar mereu va exista ceva care se va schimba, fiindcă schimbarea e constanta nostră evolutivă. Și încă ceva. Un om fără amintiri, e ca un poet fără lectură. Nu poți ajunge departe, în viitor, fără să faci recurs la trecutul tău, fără să-ți stabilești repere. Impulsul poeziei e aproape inconștient, e adevărat, dar mintea și lectura intervin la câteva fracțiuni după acel impuls, construind, șlefuind, modelând. Te mai urmăresc, îmi plac discuțiile constructive, civilizate, și m-aș bucura ca acest loc să atragă cât mai mulți oameni care să converseze de această manieră.

Și nici nu simt nevoia să-l analizez, pentru că emoția generată a fost suficientă. Un torent sentimental desprw viața și simțurile unui om, descrise cu măiestrie, cu naturalețe, în care comparațiile folosite se integrează armonios. Poemul curge și transmite, spune și amplifică ceea ce spune, ceea ce este demn de evidențiat.