șters

Recunosc că am vrut şi să te provoc, ocolind sensul prezentat de tine. Dat fiind faptul că poemul are un tipar distopic şi ficţional (toamna ca o revărsare a râului ce separă lumea viilor de lumea morţilor), cu elemente care îl pot încadra şi la categoria palimpsestului mitologic (Styxul, iadul), noaptea de sub linia orizontului capată sens. De fapt, după despărţire, nu mai rămâne decât să vină bătrânul luntraş..., pentru a-l transporta dincolo pe cel căruia visele-i flămânde, nu mai mor pe front. Într-un fina, totul se reduce la muţenie. Iată că, prin a mea provocare, am reuşit să te scot de sub carapace, să atrag cititorii spre un dialog interesant, şi ca să nu rămân dator acestui frumos poem, i-am devoalat sensurile. Felicitări încă o dată!

Domnul Teodor Dume scrie un pic, în acest poem, în tentă deprimistă. Dacă ar fi să-l încadrez undeva, aş spune că merge pe linia lui Gelu Vlaşin, iniţiatorul curentului deprimist în literatura română. Cu toate aceste, trăirile domnului Dume nu îmbie la lamentaţie, ele reprezentând, fidel, o realitate de care nu poate fugi. Şi chiar dacă durerea şi deznădejdea pot fi asasini ai frumuseţii, găsesc imagini pline de graţie şi sensibilitate precum "inima mea arată ca un fulg cazut / peste o piatră în plină zi / bătăile ei au devenit / niște cotoare de mere / roase până la capăt / și aruncate la întâmplare. Sau "pe drumul pe care doar se pleacă \ respirând în ritmul păsării \ cu o singură aripă". Este demn de admirat că durerea şi chinurile vieţii se transformă în ceva frumos, în ceva care transcende realitatea, în ceva care ajunge până la Dumnezeu, omniprezent în scrierea dumiană. Felicitări!

de pe Agonia, dar în acest poem ai abordat o altă tehnică şi o altă temă, cu care nu prea rezonez. Nu aş vrea să-i supăr pe autori cu părerile mele sincere, dar poeme în care descrii cum mergi la toaletă sunt mult sub nivelul poemelor tale cele mai bune! Îl voi privi ca pe un experiment, ca pe un moment în care ai renunţat la măiestria ta şi ai vrut să vorbeşti un pic despre tine, despre experienţele tale cotidiene, despre atingerea banală a zilei. Aştept texte pe măsura talentului tău!

acest text! Nici nu prea am ce să-i reproşez, cu excepţia ruperii polenului, unde ar fi mers mai bine o scuturare. Şi aici, "ce refuză să ardă altfel decât
cu făclia dreaptă". Aş păstra doar "ce refuză să ardă". E suficient. Începutul poemului e fantastic: "ca aburul unui ceai / căldura lunii respira prin mine." Nu numai că ai un efect vizual puternic, dar foloseşti şi tehnica paradoxului şi a metempsihozei. Atribui căldură lunii, transformând-o în fiinţă. Deci, după cum spuneam, atunci când dau de un text bun, îmi scot pălăria! Felicitări!

Acest poem îmi oferă o stare de graţie. Un cumul al esenţelor cele mai rafinate care vibrează în suflet. Dansul nu este lăsat pradă efemerităţii, unei frumuseţi trecătoare, descrisă foarte bine prin florile de gheaţă şi prin fragilitatea acelor respiraţii ale brumelor care cad de pe ramuri. El este imortalizat, într-un dans pe acorduri de Strauss. Un fel de perpetuum mobile al iubirii, un fel de joc al seducţiei şi al atracţiei, într-un cadru imagistic natural, din care nu lipsesc elemente de profunzime ideatică, pe fondul unui contrast dintre viaţa efemeră şi eternitate. Impecabil poem!

Îmi plac poemele tale, au ritm și idei faine. Vezi acolo, la de sub orizont, că nu merge. Mai degrabă fără orizont, fiindcă orizontul e o linie în care se intersectează suprafața pământului cu bolta cerească.

Mă bucur că ați ținut cont de unele sugestii și v-ați perfecționat poemul care se vede în comentariu. Vă mulțumesc pentru cooperare și vă felicit!

ar fi, dacă tot ai venit sun textul lui Leo, să îţi laşi o părere sinceră pe text. Un atelier literar creşte prin interacţiune. Primeşti păreri, oferi păreri. Că nu dă nimeni cu parul dacă greşeşti.

să fie "poemul tău anterior comentat", dar Leo ştia despre ce vorbesc. Şi eu îmi cer scuze pentru uitarea acelui pronume. Ai interacţionat atât de rapid, că nici nu am mai avut timp de erată. Scuzele se acceptă, evident.

de mai sus. Făceam referire la un text anterior scris de Leo Ancuţa. Dacă ai fi citit textul lui Leo (apoftegmă) şi comentariul meu anterior pe textul lui, ai fi înţeles. Cred că ar trebui să te concentrezi, cu mai multă atenţie, nu numai asupra propriilor texte, cât şi asupra comentariilor. Şi nu confunda bunele intenţii şi ajutorul pe care-l primeşti cu alte lucruri. Nu laudele nesfârşite fac un autor să progreseze, ci părerea sinceră pe un text, argumentată solid. Mult succes mai departe!

foarte mulţi mari poeţi s-au pişat în poezie. Problema apare când se pişă prea des, de zici că beau prea mult şi, în loc să se concentreze asupra scrisului, se concenterază asupra pişatului. Spun asta deoarece am mai citit despre pişat şi în poemul anterior comentat, dar acolo nu se exagera. În rest, se vede că scrii bine. Tehnica anaforică prinde bine, accentuează starea, căutarea unui răspuns. Tot pentru accentuare foloseşti şi rima la distanţă, în câteva versuri. Nu exagerezi, ca să nu devină manelistic, cum zicea cineva, mai demult. Şi bine faci, părerea mea. Iată ce ramarc, şi te felicit pentru aceste versuri:

caut un răspuns
pe care nu-l are nici mama, nici copacii
caut un răspuns pe care nu-l are nicio piatră
caut un răspuns pe care nu-l are nimeni
și îl ai tu, numai tu

caut un răspuns
pe care nu-l are nici mama nu-l are nici floarea, nici iarba,
un răspuns, nu-l au nici marii meseriași

caut un răspuns, doar tu-l ai și tu taci
pînă toamna devine foarte rece și speri că îmi trece
de parcă totul devine dintr-o dată primitiv
și-mi dai un răspuns naiv

Un text care duce mai degrabă spre proză, decât spre poezie. Asta fiindcă e prea lung. Aşa ca un jurnal, despre ce ai mai făcut şi cu cine te-ai întâlnit. Remarc, totuşi, prima strofă, cioplitul privirii şi ultimele 3 versuri. Aş reduce toată vorbăria despre acel om la câteva versuri, în care să fac misterios referire la o viaţă posiblă cu el, la un destin plauzibil. Apoi aş folosi ultimele versuri din text ca închidere. Ar ieşi un poem scurt, dar mult mai concentrat, cam de 15 rânduri. Provocarea mea este următoarea, aşa ca un exerciţiu liric. Să reduci totul la 15 rânduri, spunând în aceste rânduri mai mult decât ai spus în cele aproape 40.

Am revenit, la dumenavoastră, din curiozitate. Versificaţi destul de bine, aveţi această naturaleţe care cred că provine din pasiunea pentru marii clasici. E un coleg pe site care dacă ar aborda această naturaleţe la sonetele pe care le scrie, fără să piardă pofunzimea ideatică, ar scrie numai capodopere. El cu ideile, cu năstruşniciile, dv. cu naturaleţea, cu simplitatea, cu romantismul... Însă, şi textul dv dacă ar avea ceva mai profund în el, ar avea de câştigat. (la poemul dv. în vers alb, pe care l-am comentat recent, ideatica a fost mult mai profundă). Altfel, intră, riscant, pe teritoriul pastişei. Alte chestiii. Sub care pom, din strofa a treia, primeşte răspunsul la versul 4, cireaşa, deci este evident despre ce pom este vorba. Parcă aş fi pus altceva în loc de pom, poate un alean, poate altceva mai cu schepsis, să mă mire şi să mă fascineze ideea. Acolo, la codrii (cu doi de i) de smarald, iar, prea mult Eminescu. El scria şi despre codrii de aramă, şi despre valurile de smarald... Iar rima aceea nu oferă alternative de gradul 1, doar 4 rime de gradul 2 şi 3, deci nu există multă libertate ideatică, tocmai din cauza posibilităţi reduse de a rima. Încă ceva, referitor la rimă. La ultimele două strofe, nu respectaţi tehnica din primele 4. Asta îmi arată că v-aţi grăbit un pic. Ar fi mers, de exemplu: Stai! Nu-mi răspunde! Sunt buimac / astfel încât să rimeze cu stomac. În fine, mai pot spune multe despre acest poem, dar voi concluziona. Este nevoie de o desprindere ideatică faţă de marii clasici, este nevoie de profunzime, este nevoie de o tehnică perfectă.

nu ştiu cum de am ratat acest text, care este destul de bine scris. Există o mişcare ordonată a lucrurilor, ca într-un tangou sentimental, după cum şi scrie în ultima strofă. Există o armonie între metaforele imagistice şi tonul filosofal al poemului. Şi poate că strofa a doua mai putea fi îmbunătăţită, ajustându-se câteva acorduri, eliminându-se câteva adjective. Mă refer, acolo, după "Să tămăduiască mintea"..., să apară ceva mai simplu: "sau s-o întunece, să otrăvească şi trupul cu veninul greşelilor..." În orice caz, per total, mi-a plăcut.

aşa, la graniţa dintre poezie şi proză. Se vede o mână sigură, talentată. Acest text mă poate face să cred că drumul ales de autoare este bun.

şi părerea mea nu e menită să descurajeze. Lucrul acesta se poate observa şi din comentariile în care, atunci când îmi place ceva, o spun fără nicio reţinere. Cu plăcere!

substantive şi un verb

Prea multe adjective, pentru a descrie o stare. Zgibulit, arămii, zbârcite, rece, înfrigurat. 5 doar în prima strofă, dinre care 3 au acelaşi sens. În a doua strofă, se repetă povestea: strâmt, glacial, îngheţate, lungi. În a treia, mai puţin, dar tot frig şi amorţire. În a patra, ger, nămeţi, hibernare. Per total, enorm de multe adjective repetitive ca sens. Senzaţiile ar putea fi transmise prin figuri de stil mai complexe, nu prin simple juxtapuneri.

Mi-am propus să comentez orice autor de pe acest site, indiferent de ceea ce vor spune unii sau alţii. Referitor la poem, voi spune doar ce pare în plus. Cred că la părul albit şi învelişul alb, repetiţia culorii albe, într-un text atât de scurt, îmi denotă ori grabă, ori stângăcie stilistică. Nici expresia toamnă bolnavă pe moarte, nu-mi place. Se putea simplifica, în agonie sau muribundă, după preferinţă. În rest, dincolo de simbolism şi sentimentalism, nu am găsit ceva care să mă uimească. Ceva ieşit din comun. Mie îmi place să găsesc ceva fain, măcar o pilulă, în fiecare text. Succes mai departe! Şi m-ar bucura tare mult să comentaţi textele celorlalţi, sunt mulţi autori pe acest site care au nevoie de comentarii constructive.

Plăcea