șters

Bună ziua! De revăzut aceste două repetiţii la distanţă apropiată: ei nu mai sunt / cu cei care nu mai sunt. Cred ca se pot gasi substitute. Inca un lucru: ne pregătea cartofi în jarul încins. Nu stiu cine este subiectul, la singular. Daca e vorba despre parinti, trebuie acordat. În rest, e un text foarte personal, adresat unei familii frumoase. Nu observ metafore adanci. Textul mă duce mai mult spre proza memorialistică.

surplusul explicativ dăunează versului. Silabele divizate cadențat. Era suficient silabele cadenţate. Si suna si mai bine dpdv al ritmului. In rest, am impresia ca asist la un experiment. 5 tablouri aşezate, un pic forţat, într-un întreg. Lipseşte cumva liantul din poeziile tale cu rimă. S-ar vrea descatusare, dar efectul poetic duce mai deraba la incorsetare. Si totusi, ideile exploatate sunt faine si merita o analiza aprofundata. Remarc si tehnica repetitiei, in special a verbelor, care se vrea a accentua starea.

"eu apreciez directetea si apetenta pentru dialog."

"observațiile tale mă lasă rece. ca și cele ale acelora mulți care au observat. sunt absolut conștient de ceeea ce fac."

amăgind un pic

Ideea poemului e bună, merită să fie exploatată. Poetizarea însă, lasă de dorit. Rimele, în primul rând, scad mult din aprofundare. Ca lector, sunt condus de ele într-un soi de muzică de la concursurile pt micile talente. Am putea spune că ironia acestei intertextualități eminesciene glastră-fereastră dă greș complet. "Care" se repetă de foarte multe ori, "pentru că" distruge eleganța stilistică. Textul trebuie curățat de tona de balast, rimele trebuie îndepărtate sau, în cel mai rău caz, dacă rămân câteva, să fie rime interioare, amăgind un acuitatea vizuală a cititorului. Oare puteți să vă cizelați textele fără să vă mai grăbiți să le postați, aplicând unele din sugestiile primite?

Ingeborg Bachmann a fost muza lui Celan.

e mai bine. Dar nu uita şi virgulele sugerate de domnul Silvestru

cei care primesc; dumneavoastră

cu scuzele de rigoare

te-ai învăţat să poetizezi suprarealistic, a la Celan (cu diferenţe tematice), la care adaugi constructivism şi deconstructivism, pentru a descrie traiectul evoluţiei sau involuţiei, facerii sau non-facerii. Chiar dacă, stilistic, mergi pe un drum bătătorit, ai şi tuşe proprii, prin imaginile oferite. Remarc renaşterea zborului din cenuşă, reaşezarea dansului pe fus, topirea fulgului pe aripile vântului. Foarte multe elemente complexe, fiecare dintre ele meritând o analiză separată. Se vede că et afli într-o etapă de reflexie. Ceea ce cred că lipseşte din peisajul tău poetic este o Ingeborg Bachmann. Nu comentez mai mult, nu am timpul necesar, dar am vrut să las un semn, invitându-i şi pe alţii la analiză...

şi să ţii cont de toate observaţiile. După mii de sonete, tot ceri păreri şi tot cu ghiduşii vii. Nu de alta, dar dacă nu ţii cont, rişti să fii ocolit...

e folositoare. Iar la versul aceasta, luna cântă-n slavă-n nuntă, mi se plimbă limba-n gură. Prea multe consoane pe metru pătrat. Plus că ai folosit deja -n în primul vers.

Poetizare perfectă, control absolut asupra cuvintelor, descrieri amănunțite, imaginație debordantă, totul într-un poem care denotă talent și inteligență. Nu simt acel fior poetic, acea rupere interioară, acea eliberare de schematism, dar acesta este stilul autoarei, este semnătura sa poetică. Am citit cu plăcere!

această prezentare a ceea ce ești! Ajunge direct la suflet. Amesteci foarte armonios duritatea, ciocnirile, spargerile cu delicatețea și sensibilitatea feminină! Un poem de nota 10. Felicitări!

dar Arghezi spunea că în poezie se poate folosi orice cuvânt şi în orice formă sau declinare, arta nepresupunând compromisuri. Pe de-o parte, în anumite situaţii, verbul la gerunziu se sustrage scurgerii timpului liniar (Gerunziul nu are valoare temporală prin el însuși), imortalizând o acţiune, încremenind-o, accentuînd caracterul ireversibil. Pe de altă parte, anumite verbe la gerunziu descriu acţiunea necontenită, curgerea continuă, pe principiul panta rei. Deci gerunziul are un grad sporit de flexibitate, motiv pentru care, dacă vei citi antologia lui Eliot de la Humanitas, Tărâmul pustiit, vei observa că Șerban Foarță, Mircea Ivănescu, Sorin Mărculescu, poeţi şi traducători de mare meserie, folosesc foarte mult gerunziul. Consider că gerunziul este un timp verbal minunat, de mare flexibitate, dar, cu toate acestea, ar fi de evitat în poeziile în vers clasic, la rima finală, fiindcă rima pe aceleaşi părţi de vorbire denotă stângăcie sitlistică, mai ales când se face pe verb-verb. De remarcat că poezia modernă şi postmodernă a revitalizat gerunziul, oferindu-i un loc privilegiat. Doi mari berbeci ai literaturii noastre, Mircea Ivănescu şi Nichita Stănescu l-au folosit cu mare succes. Succes!

şi frumos exprimat, fără preţiozităţi, din care nu lipsesc două metafore imagistice reuşite, încălecarea ceţii şi liniştea ploii, ca o pânză, aceasta din urmă având tentă paradoxistă. Ba chiar şi metafora timpului, aflat în balans, este interesantă, fiindcă ne oferă posibilitatea să ne întrebăm al cui este acest balans, ori căutarea sensurilor suplimentare este un atu în poezie. Repetiţia lui Dumnezeu de la sfârşit presupune un risc, se putea găsi acolo ceva care să sugereze că este vorba de el, dar ştiu că dv. aveţi această preocupare spirituală, de aflare a lui Dumnezeu, de căutare a lui, aşa dpdv spiritual, nu are cum să deranjeze. Poemul este bun!

Dv. spuneţi că "O perspectivă ratată, o oportunitate neabordată, nefolosită reprezintă un compromis." Cumva, se confundă eşecul cu compromisul. În compromis, există o înţelegere reciprocă între două sau mai multe persoane, unele lăsând mai mult sau mai puţin de la ele. Genial este acela care, aşa după cum spunea Paul Gaugain, foloseşte compromisul ca pe o artă în care atunci când împarte o prăjitură, fiecare dintre cei care primeşte o felie, crede că a luat bucata cea mai mare. Ce-i drept, dumenavoastră mergeţi mai mult pe linia lui Freud, care spunea că actele ratate rezultă dintr-un compromis, că fiecare dintre tedinţe este pe jumătate ratată. Cred că în viaţa reală suntem nevoiţi să facem mereu compromisuri, pe când în artă nu ar trebui acceptat niciunul. Excepţie de la compromisuri în viaţă poate că le pot face ori cei foarte săraci, orice cei foarte bogaţi, după cum spunea Camus. Ca o concluzie, abordarea radicală, unilaterală, a acestui subiect extrem de pretenţios, compromisul, fără a face conexiuni cu cei care s-au mai exprimat pe marginea acestui subiect, pare, cumva, riscantă. Aţi folosit doar la sfârşit o referire la Yung, ca o trimitere la iluminare, dar mi se pare puţin pentru a argumenta tot ce aţi scris.

ca în sonetul tău precedent comentat de mine. Strofa 1 foarte bună. La strofa a doua, deranjează primul vers, e ciudat construit, lipsit de naturalețe. Se poate repara. Strofa a treia, versul 2, la fel, ciudat,forțat. Ultima strofă, tot versul al doilea, exprimare stângace. Cred că ar ieși un sonet foarte bun dacă ai renunța la construcțiile alambicate, să fie scrierea clară și naturală. Te-ai obișnuit cu ghidușiile și nu mai poți scăpa de ele?

Vezi că ai o cacofonie urâtă: barcă care. Cât despre poem, când am văzut barba aceea am crezut că o fi vorba de marele bărbos și tu ești un suflet care se întrupează, dar continuând lectura mi-am dat seama despre ce este vorba și am realizat precocitatea conștiinței, dar și lipsa acută de lame de ras. Dar poate că așa era moda pe atunci... Crea ce remarc este strofa a doua, foarte bine scrisă și declanșatoare de emoție. În rest, cred că se mai pot face mici ajustări, chiar și la nivel tematic, textul să capete o nuanță mai spirituală.

un poem bun, cu imagini foarte reuşite. Remarc, în special, zborul care se loveşte de carnea ierbii, harpa cu o singură coardă, pulsul prins între crengile căzute. Pentru astea, notă maximă. Mă deranjează doar timpul verbal din strofa a doua, fiindcă vorbeşti la perfectul compus, pe când în celelalte strofe foloseşti prezentul şi se creează astfel o notă discordantă, un mic anacronism. Dar se poate repara foarte uşor, prin schimbarea timpului la prezent sau prin folosirea unui imperativ simplu, fără folosiera verbului a zice. Aş scoate şi conjuncţia dar din strofa a patra, fiindcă nu e neapărat necesară. Primele două versuri din ultima strofă sunt riscante, fiindcă ne trimit cu gàndul şi la alte lucruri. De fapt, tot finalul merge simplificat, ceva de genul:

dar eu mă îmbrac
în frunze
cu iubirea vieții mele
și-mi imaginez
că s-a inventat a doua toamnă
numai pentru mine

și plâng, dar cerul
îmi pune struguri în păr
șoptindu-mi
că picturile au învățat să învie.

remarc atenţia pentru detaliu, întoarcerea la origini, la geneză, pe traiectul fiinţei şi al materiei. Poemul trebuie citit cu atenţie, pentru a-i desluşi sensurile ascunse. Interesantă şi trecerea de la planul terestru la planul astral, folosindu-se direcţia inversă a ascensiunii. Filosofezi bine în acest poem şi ai şi versuri sensibile, totul într-o armonie perfectă.