șters

corecţie

Acest sonet este unul dintre sonetele acelea pe care spuneam că le reuşeşti, atunci când eşti inspirat. Acum, ia o pauză, citeşte mult, comentează mult, şi revino cu unul la fel de bun!

nu e tratat cu mai multă seriozitate de autor, că nu îşi repară micile greşeli semnalate de dl. editor (se scrie vreo, vreun, a se consulta Doom 3, iar unele dintre ele pot fi înlocuite cu "un", "o", pentru aerisire). E un text care ar putea sta pe prima pagină. Şi rima mării-moştenitorii ar putea fi îmbunătăţită, altfel e doar o asonanţă rudimentară.

Părerea mea este că la Ştefan există un soi de automatism, de care nu mai poate scăpa. Să scrie 6 000 de texte şi să repete aceleaşi şi aceleaşi lucruri înseamnă că el a devenit sclavul propriului stil şi al propriilor neajunsuri. Chiar şi în aceste condiţii, o dată la 20-30 de texte, este capabil să făurească un sonet reuşit, ceea ce mă face să cred că are şi momente de inspiraţie. Asta însemnă că ar trebui să scrie numai în momentele de inspiraţie, făcând perioade de respiro, de acumulări. Şi mai cred că îi lipseşte lectura. În loc să ceară comentarii cu insistenţă, ar trebui să pună mâna pe cărţi de sonete, începând de la origini şi până în ziua de azi. Să citească câteva sute de cărţi, să analizeze fiecare sonetist în parte. Apoi să studieze un pic şi tehnicile folosite, ritmurile etc. Să folosească licenţele poetice numai în cazurile excepţionale şi asta numai după ce ajunge un cunoscător foarte bun al limbii române. Evident, Agonia este un loc în care mai poate fura meserie, de la cei care au cunoştinţe şi răbdare, dar înainte de acest lucru, trebuie să se prezinte, repet, ca un autor care a pus mâna pe carte şi şi-a depăşit condiţia. Eu dacă văd că nu face eforturi în această privinţă şi dacă mai văd că cerşeşte comentarii, voi păstra distanţa.

Un text care mizează pe sinceritate (din ce în ce mai rar întâlnită în ziua de azi) şi pe iubire. Iubirea clipei, a momentului prezent, a plimbării prin pădure, a alergării prin ploaie. Sau iubirea pământului, pământ care poate fi din nou roditor... Este o reîntoarcere, aici, la simplitate, la natură, elemente ce amintesc de filosofia lui Rousseau.... Altfel, drumul către iubirea aceea îndepărtată, supremă, aproape utopică, situată în vârful coloanei infinitului, e foarte greu de atins. Lupta cu timpul, provocările, apoi oboseala, epuizarea, retragerea în tristeţe, resemnarea, te întorc la punctul zero energetic, la acel zero bioritmic, punctul de la care te poţi prăbuşi definitiv sau, de la care, cu ajutorul fiecărui pas, care poate rescrie istoria destinală, te poţi înalţa. Este nevoie de puţin curaj, de o mică speranţă, poate chiar şi de un plâns de iarnă, cu rol purificator... Un text curat, dar care, îi ciuda amărelii de la sfârşit, este revigorant, precum o cafea, cu gust amar, care îţi oferă acel boost necesar.

scoate toate virgulele::)))

virgulele ce trebuie puse înaintea conjuncţiilor adversative "dar" şi "iar". Cred că poţi regla cu mare uşurinţă această problemă. Numai de bine!

a fost folosită de o gramadă de poeţi şi voi da ca exemplu poezia Dialog, scrisă de Nina Cassian. Şi Nichita a dialogat cu îngerul în mai multe poeme, la el fiind o temă aproape obsesivă. Deci nu este vorba de nicio inovaţie, cum crede Ştefan. Despre textul doamnei Papadopol, pot spune că transmite, iar finalul aforistic este sensibil şi sugestiv. Nu sunt de acord că tot ce este spontan este şi inovator, dar asta este o altă poveste...

dar să nu crezi că vreau să-mi faci mie pe plac, e înspre binele tău. Poţi observa că şi dl. Rodean ţi-a lăsat un comentariu foarte bun şi cu foarte mult bun simţ, de care ar trebui să ţii cont. Sonetul, îmi place, pot spune că l-ai nimerit. Ca un minus, nu ai reglat problema punctuaţiei. P.S. Să ştii că apreciez faptul că laşi comentarii pe textele celorlalţi, că de oameni care doar postează, fără să vină cu o opinie constructivă pe textele altora, e Agonia plină. Atunci când citeşti textele celorlalţi, mai evadezi din stilul tău, ceeea ce este folositor. Te rog frumos să nu mai ceri opinii pe textele tale, acestea să vină firesc, ca urmare a activităţii tale pe site. Numai de bine!

să le dau şi altora spaţiul să comenteze detaliat şi argumentat, aşa cum am făcut eu în ultimele 2-3 săptmâni, lăsând peste 200 de comentarii la textele celorlalţi... Strigă-i, poate te vor ajuta! Bye!

fără să fiu un mare expert, eu am impresia, analizând cadenţa primelor 4 silabe din fiecare vers, că un vers este trohaic, iar celălalt, mai degrabă, anapestic. Asta una la mână. A doua la mână, stele e nearticulat, iar luna este articulat. Tu te joci cu articolele, din dorinţa de a păstra numărul de silabe, dar găselniţa nu poate fi folosită, iar şi iar, ca licenţă poetică. A treia la mână, prezenţa a două cuvinte din acelaşi câm semantic, drăceşte şi demonic, plus al treilea în titlu, mi se pare prea mult. În al patrulea rând, nu pui peste tot virgule, pentru a păstra respiraţiile în pronunţie, de exemplu după fuste lipseşte virgula, după ce erup lipseşte virgula, după trează se cere punct şi virgulă, ca pe paturi se cere încadrat de virgule, plus că asocierea pepe de la pe paturi nu dă bine dpdv fonic.

PS. Învaţă să intri şi tu profund în analiza textelor celorlalţi, apoi să detaliezi, să argumentezi, dacă tot ai pretenţia să ţi se răspundă cu punct şi virgulă. Nu mă refer la textele mele, ci ale acelora în care arunci 3-4 cuvinte şi pleci.

bine strunit, mai ales cu referire la sensul figurat, la domolire, echilibru şi curgere.

Un text bine strunit, care seamănă, dpdv al tematicii, cu Nu sunt ce par a fi, de Minulescu. Seamănă, dar există o diferenţă. Minulescu se resemnează, iar autorul de faţă se roagă pentru a nu fi schimbat. Remarc şi un simbol cult şi ezoteric în strofa a patra, mă refer la Uroborus, simbolizând unitatea primordială, ciclul nesfârșit al timpului și al universului. Textul pare lunguţ şi repetetiv uneori, dar nu pot să nu remarc o strofă deosebită, cel puţin după gustul meu, chiar şi în ea putându-se face câteva ajustări, prin eliminarea surplusului:

Nu mă aliniați!
Lăsați-mă!
Eu nu sunt șirul de litere egale,
nici (nu sunt) ploaia care cade drept.
Sunt ecoul desprins din primul strigăt
al copilului nou-născut, ce începe timid
să muște aerul crud, sfâșiind plămânii,
pentru a respira prima gură de lume.

Oricum, un text bun, al păstrării identităţii spirituale, al nealterării. Textul mai poate fi concentrat, dar ideea lui de bază şi tabloul general merită toată atenţia cititorului.

Felicitări!

parcă ar lipsi un cuvânt aici

"și taina mea ştiu-va
doar foaia de hârtie"

Textul are două părţi care m-au atras, cea din prima parte, în care "cuvintele mele
își pierd interesul față de orișicine / parcă nici nu aș fi eu" şi cea de la sfârşit, în care "închizi ochii și să te agiți / ca un vin spumant". Prima poate fi interpretată şi ca o defazare între eul poetic şi cel religios, poate tocmai din cauza intenţiei autorului de a se simţi confortabil în propria poveste. Această defazare este explicată, neîncercându-se a se realiza un unison în faţa opiniei publice. Nu se poate vorbi nici de un split, ca la Pessoa, ci de un act al sincerităţii, de o devoalare a structurii interne, de contradicţiile în care ne aflăm uneori, ca un proces firesc pe drumul destinal. Finalul are o tentă paradoxistă, fiindcă vinul spumant ne duce cu gândul la fericire, ori aici agitarea pare mai degrabă o consecinţă a fricii, a incertitudinii... Acum, referindu-mă la partea tehnică, consider că numele lui Dumnezeu era suficient în prima strofă, pentru a nu se crea senzaţia de exces. Excesul numelui sfânt poate da senzaţia de depreciere stilistică, fără să mă refer la aspecte ce ţin de credinţă. Prin urmare, "știu că sunt bolnav de inimă \ știe și Dumnezeu", poate deveni "știu că sunt bolnav de inimă / știe și El." Iar la sfârşit, pentru a se păstra misterul, aş elimina complet ultimul vers şi aş lăsa doar "din spatele ușii se aud zgomotele unor pași", lăsându-i cititorului posibilitatea de căuta un răspuns. Numai de bine!

mi-a plăcut cel mai mult:

frunze, din copacul tăcerii,
plutesc pe apele lunii.
o șoaptă
străpunge aripa vântului.

în rest, descopăr tot felul de imagini, unele mai pretenţioase, altele foarte curate, simple, şi ceea ce cred că lipseşte, per general, este omogenitatea.

aş vrea să văd o imagine de ansamblu, o poezie cap-coadă, o poveste...

frumoasă această dublă dedicaţie! Am citit cu plăcere! La mulţi ani!

e frumoasă această poezie cu farmec şi iz de noiembrie, reuşind să rămână vie, iată, şi după 20 de ani

felicitări!

drăceşte ce mănâncă stele, luna

devine

ce devorează stelele şi luna

dar nu cred ca trebuia repetata smecheria din versul 4, ca sa nu dispara farmecul acestui joc de cuvinte. E ca si cum eu, ca cititor, observ inovatia din versul 4, iar apoi am impresia ca poetul cauta sa o repete, pentru a insista, pentru a demonstra ce a facut, dar devine fortat. As fi cautat alte verbe in celelalte doua imagini cu a tacea (amutindu-mi amintirile), sau, as face altceva ca sa nu mai repet, de exemplu:

îţi tăceam până şi
îmbrăţişarea

devine

chiar şi
îmbrăţişarea



remarc curajul de a se folosi verbele la gerunziu, scotand actiunea din cadrul temporal, eternalizand-o. Nichita mai facea asa ceva, chiar si M. Ivanescu, ceea ce ma face sa cred ca nu sunteti strain de opera lor si de reabilitarea gerunziului in literatura.