șters

o mică modificare, pentru evitarea unei alăturări neplăcute. Nu e obligatoriu, dar... Acum, când timpul_iese înnebunit din vaduri. Ar merge scapă/pleacă etc.

iar aici: cântul care-aprinde-n
cezura dintre care şi aprinde o găsesc nepotrivită, schimbând ritmul

ai şi licenţa poetică braduri, cam pretenţioasă... iar acolo ai posibilităţi multiple, de exemplu:


Cin' să mă-nvețe cântul, ce-n brazii plini de jaduri,
Aprinde iar lumina de când eram copil?

ai acordul meu pt folosirea ideii mele

succes şi felicitări!

să foloseşti nu mai puţin de 9 ori comparaţia CA, pentru a construi nişte metafore, trădează o anumită stângăcie stilistică, o anumită rudimentaritate tehnică. Ori, cred că se pot folosi, cu uşurinţă, şi alte procedee. Mi-ar plăcea să văd, pe acest site, în cazul anumitor aprecieri, o minimă explorare critică, care poate fi mult mai folositoare autorului în afara acestui site, la publicarea în reviste sau în volum. Nu sunt împotriva afinităţilor şi reciprocităţilor, ele se cunosc şi se văd, dar puţină aprofundare constructivă nu strică...

Din punctul de vedere al construcţiei şi al exprimării, dacă e să fac comparaţie cu celălalt poem, îmi plac versurile în care renunţaţi la verbe pentru a descrie un cadru. Ceea ce înseamnă că sunteţi receptivă la sugestii, lucru pentru care vă mulţumesc şi vă felicit! Remarc, aşadar, versurile construite simplu, fără verbe, doar prin juxtapuneri, aşa cum făceau, nu demult, unii poeţi, iar aici l-aş aminti pe Octavio Paz. Aşadar: Raze de lună, stele sclipitoare // Trandafiri... Blânzi ca bătăile inimii / Sinceri ca niște copii stângaci / Plicticoși ca oamenii dimineața / Dulci ca sânul unei fecioare. Desigur, nu e nevoie ca toată poezia să respecte acelaşi principiu, iar mixajul dimntre versurile cu verbe şi versurile fără verbe oferă o altă senzaţie la lectură, scoţând poemul din monotonia versului didactic. Perfecţionismul este util nu numai la insistarea pe o anumită matrice, pe un anumit schematism (lucru întâlnit la sonetişti), ci şi la explorarea unor noi forme de exprimare, iar nevoia dv. de cunoaştere, de reinventare, pe lângă perfecţionismul de care daţi dovadă, o găsesc ca pe un pas înainte, ca pe un lucru pozitiv. Mai observ că se poate îmbunătăţi poemul şi prin renunţarea la conjuncţia şi, prezentă în exces. Un șotron îmi zâmbea cald - (Și) o pisică neagră se urca în copac; Se făcuse noapte (și), zideam umbre... Şi încă un lucru, aşa la o observare mai atentă: cearcănele vinete sunt rezultatul unei acumulări de sânge sub pielea subțire, cauzată de inflamație sau de un traumatism ușor. Ceea ce nu cred că vreţi să sugeraţi, mă refer la traumatism. Poate că doar cearcăne, fără culoare, ar lăsa mai mult spaţiu de interpretare, în asociere cu efemeritatea primăverii fictive. În fine, vă mai urmăresc...

Premiile celui mai înalt for cultural de la noi sunt cu adevărat importante! Acolo unde preşedintele Academiei Române, dl. Acad. prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop, îşi pune semnătura, e semn de mare onoare şi meritată apreciere! Sper ca acest premiu şi acest anunţ să vă facă să reveniţi pe Agonia şi cu alte postări interesante, dar şi cu comentarii folositoare creatorilor de frumos!

şi mă bucură tare mult curajul de a schimba stilul. Parcă îmi aduce aminte de marele "poet" Federer, care şi-a schimbat racheta spre sfârşitul carierei, pentru a se lupta cu lupii tineri...

Acum, mai serios, despre text. Aveţi imagini frumoase, vioara din inimă, învelirea cu o muzică necunoscută, prezentă în adâncimea ADN-ului dv, chiar e o poezie expresivă, de bună calitate... Cu un mic impediment privind originalitatea vioarei din inimă, folosită poetic în diverse ocazii, de anumiţi poeţi. Însă, iată că se poate şi, ceea ce este important, poezia se vede că pleacă din sufletul dv., de unde şi tonul declarativ şi mesajele adresate prietenilor, cititorilor, în stilul eminescian sau aşa cum făcea Whitman atunci când se adresa, prin poezie, cititorilor din viitorul îndepărtat, la o sută de ani distanţă...

Ei bine, dacă scoateţi dedicaţiile cu dragii mei prieteni şi vă concentraţi pe ideea principală, conexiunea cu ADN-ul meu, cred că iese ceva şi mai şi.

Vă felicit şi vă întorc urările de bine! Sărbători fericite!

a venit Iisus... este menţionat în Biblie. Pentru mântuirea noastră. Desigur, în poezie, cuvântul mântuire e lung ca ritm, dar se poate jongla cu un ritm de 6 silabe.. spre mântuirea noastră sau pentru salvarea noastră. Tot ce este în plus, ca explicaţie, pare că vine mai mult să complice poetizarea şi să perimeze sensul. Aş simplifica:

din stea și sânge Te-ai desprins,
neîntinat
spre mântuirea noastră


apropo, aş sparge şi rima cer-ger, cu frig în loc de ger

mă bucur dacă am fost de ajutor! Sărbători fericite!

mă refer la: când lângă Tine soarele a răsărit

nu îl puteţi pune lângă Soare pe Atotcuprinzătorul, nici măcar metaforic, e curată blasfemie... el nu e niciodată lângă ceva

soluţia este: când dinspre Tine soarele a răsărit

mai ales că aţi spus deja: din stea și sânge Te-ai desprins (naşterea pruncului, metaforizată), aici chiar aş fi mers mai mult pe harul divin, căci steaua a fost un semn, dar dacă şi steaa face parte din atotcuprinzător, înţeleg metafora

este un vers care mă deranjează: la fel de gol precum singurătatea unei lumi

acel gol, chiar dacă se referă la goliciunea trupească, îmi sună nepotrivit, mai ales că este susţinut de singurătate, nu de puritate

în fine, astfel de detalii fac diferenţa... potenţialul poemului e mare, dar mai trebuie umblat la detalii...

optimizeze trebuie înlocuit cu altceva, exentual cu binedispună. Nu de alta, dar nu sunteţi nici maşină, nici sistem de calcul.

iar la finalul: care fac oamenii de zăpadă să spună povești cu final fericit.

aş simplifica: iar oamenii de zăpadă să spună povești cu final fericit.

trebuie să remarc faptul că ieşirea din zona de automatism a versului cu rimă a fost de bun augur pentru dumneavoastră, fiindcă textul respiră natural şi transmite un mesaj puternic, nemaiavând nevoie de niciun ambalaj stilistic

continuaţi tot aşa!

problema la acest text o reprezintă, în primul rând, timpurile verbale. Imperativul din prima strofă sugerează o dorinţă incantatorie, o rugăminte până aproape de poruncă adresată iubitei, iubita aflându-se într-un plan vertical, la o distanţă nedefinită, conform lui apleacă-te. Ea aflându-se, deci, la o oarecare distanţă, trecerea la indicativul prezent din strofa a doua este nepotrivită, anacronismul fiind deranjant. S-ar cere conjunctivul, ca posibilitate şi realizabilitate. Să-ţi fac brazde, să ţi le zic, să atârne. Mai ales că strofa a treia se întoarce la distanţarea din prima, evidenţiată şi de versul imperativ "Ia-mi palma şi ţine-o lângã tine strâns", urmat, iarăşi, de un verb la indicativ prezent, răsărim, care şi el ar trebui tot la conjunctiv. Deci, alternarea greşită a timpurilor verbale confuzează cititorul cu privire la firul narativ, anacronismele fiind evidente. Mai apoi, rimele din prima strofă sunt nepotrivite, distrug libertatea ideatică, o aruncă în derizoriu. Idem rima din strofa 3, din primele două versuri, şi asonanţa din ultimele două. Un titlu inspirat ar fi cochilie de vânt, care este şi metafora de forţă a textului. Textul însă trebuie refăcut cap-coadă, ajustându-se timpurile verbale şi eliminând rimele inutile. Dacă s-ar apela la o tehnică mai complexă, cu rimă interioară în loc de rimă finală, poate că nu ar fi deranjant. Dar ar trebui utilizată această tehnică peste tot, aşa că versul alb ar fi mai uşor de cizelat. Observ că sugestia de reconstruire a doamnei profesoare Elena Papadopol a fost foarte subtilă, fără a deranja cumva starea de graţie a autorului, aşa că mi-am luat eu inima în dinţi şi am intrat adânc în analiză, înspre binele textului şi al autorului lui.

faţă de textul Copacul, pe care l-am apreciat ca fiind splendid şi am şi argumentat în acest sens, în textul de faţă te observ răsucind un subiect (zborul) în toate direcţiile şi pe toate părţile, ca şi cum ai vrea să mai găseşti ceva, dar te loveşti de acelaşi lucru. Tehnica repetiţiei o înţeleg atunci când te referi la zbor, dar estomparea ideatică nu o pune în valoare ca trăire, ca factor emoţional. Iar oximoronul din strofa a doua (libertate egal zbatere) îl găsesc cam tras de păr. Şi la tine ar fi necesară concentrarea versului şi păstrarea ideilor care merită cu adevărat să fie valorificate. Plus că, dacă faci repetiţiile pe zbor, nu mai trebuie să repeţi aripile de 3 ori în strofa a doua, visul de 2 ori în a treia, sărutul de 3 ori în a patra...

Dragă Alexandru, înţeleg ce vrei să transmiţi, o revoltă interioară, într-un spaţiu claustrofobic. Problema este că încerci să te ajuţi de nişte cuvinte explicite precum strivit sau de nişte metafore sofisticate, în care abundă verbele (aş spune că acest exces trădează o stilistică rudimentară), într-un text fragmentat, lipsit de visceralitate sentimentală. Ori... emoţia ar trebui să primeze, nu preocuparea pentru aşezarea cuvintelor pe vers şi construirea unei imagini care să dea bine dpdv suprarealist. Dacă, să zicem, tu doreşti să păstrezi o doză de ambiguitate ideatică, prin lipsa unei concluzii clare, măcar emoţia ar fi trebuit să ţâşnească din acea strângere, în loc să fie sufocată de preocuparea ta pentru imagine. Acel împotriva mea, de la sfârşit, este pleonastic, fiindcă deja ai specificat că tu eşti cel care încearcă să îşi aşeze perna sub tâmplă, care să nu se revolte. Într-un text atât de scurt, să foloseşti o ditamai fraza explicită şi pleonastică, e un mare minus: o pernă care să nu se revolte împotriva mea. Limbajul concentrat ar trebui să primeze. O exprimare mai elegantă şi mai de efect ar fi: o pernă docilă. Şi tâmpla dreaptă e prea explicit, distruge rafinamentul deducţiei, obligă cititorul la o constatare obligatorie, care nu are niciun rol în acest poem, poziţionarea nefiind în concordanţă cu nimic. Observ că ai talentul de a-ţi comenta impecabil poemele, de a-ţi justifica toate carenţele, manipulând, cititorii, printr-o logică foarte bună, în anumite direcţii. Dar nu explicaţiila tale ar trebui să dea valoare poemelor (poate că ar fi mai folositoare comentariile de genul acesta sub textele altor autori de pe acest site), ci poemele ar trebui să transmită ceea ce este de transmis, ideatic şi emoţional. Faţă de celelalte texte recente ale tale, care m-au impresionat plăcut, textul de faţă e mult sub nivelul lor, şi ca imagine, şi ca limbaj, şi ca visceralitate sentimentală. Sărbători fericite şi inspiraţie în tot ce realizezi ca om şi ca poet!

un scris care mi-a amintit, prin structura lui, prin esenţele aforistice, de poetul italo-brazilian Marco Lucchesi

ba chiar am întâlnit şi unele elemnete comune din poemele traduse în română precum inima, îngerul, timpul..., aşezate frumos în matriţa cogitaţiunii

am citit cu plăcere!

Fain text, mergându-se pe acest traiect destinal, de la copilărie, locurile de baștină, comuniunea cu natura, până la muntele sisific. Mi-a plăcut și elementul de separare între trecut și prezent, geamul aburit de respirația unei amintiri. Chiar și mitul sisific este reinterpretat, arătând nu numai truda omului, ci si posibilitatea renașterii din fiecare zi, a învierii din cenușa trecutului. Da, ne cărăm mormântul din noi pretutindeni pe drumul sisific al Golgotei. Suntem suflete ziliere, cărându-ne trupul și crucea.

legătura dintre Mag și Valentin poate fi văzută prin prisma ideii că dragostea este adesea percepută ca având o dimensiune magică sau mistică. Aceasta se reflectă în modul în care oamenii celebrează Valentine’s Day prin gesturi romantice considerate „magice”, cum ar fi oferirea de flori sau cadouri simbolice. Sau o fărâmă din lună... luată cu toate degetele, făcute căuș, ca pe o bucată de pergament vechi, galben lucitor. Chiar foarte frumos! Să rămânem, aşadar, la lucrurile care contează, la poezie... Nu de alta, dar se supără Joe Dessin, se converteşte în Freddy Kruger, şi îi omoară pe Lua, Valentin, Mag, chiar şi pe toată planeta...

e bărbatul din textul tău, care se ţine cu Lua de mână, pe malul mării. Un fel de Cătălin şi Cătălina, în variantă mult mai romantică. Ceea ce spune el în text, bine sau rău, nu afectează pe nimeni. Cât despre ceilalţi, este absolut irelevant...

cum l-ai reinterpretat pe Charlie Chaplin, care spunea: “îmi place să mă plimb în ploaie, pentru că nimeni nu-mi poate vedea lacrimile”

nu cunosc intenţia, poate fi inspiraţie, poate fi consubstanţialitate, însă am observat rezonanţa cu marele comediant care, să recunoaştem, cugeta foarte profund

şi da, în inima florilor sau în inima oamenilor, se duc aceleaşi războaie

cu toţii suntem flori într-un ocean de furtuni

oricare ar fi alegerea dv., eu vă doresc mult succes! Se vede că stăpâniţi genul şi că, uneori, ieşiţi şi din tiparul clasic, după noile tendinţe. Cunosc foarte bine genul, chiar dacă nu-l practic. Mi-a făcut plăcere discuţia!

că nu scrie haiku, cu intenţie, dar ultimul este haiku, fiindcă respectă toate regulile. Avem, deci, 4 micropoeme, asemănătoare dpdv al silabelor, cu haiku-urile, şi un haiku autentic. Vă mulţumesc, stimată doamnă, pentru intervenţia constructivă!

nici poezia, nici metafora. Care există! Am venit în sprijinul tău pentru eficientizarea limbajului poetic. Tot ce spun e înspre folosul tău, iar tu alegi, desigur, dacă aplici sa nu. Tot ceea ce spun nu se referă doar la modul meu de a mă aşeza în matriţa poeziei, ci este o concluzie desprinsă din analiza multor multor multor tipare din literatura universală. Cât despre Valentin, el spune multe, uneori le spune bine, alteori nu le spune bine, e şi el un om cu păreri, iar atunci când e serios, merită respectat.

am descoperit nişte nicropoeme reuşite, de data aceasta diferenţa fiind de tematică. Durere, singurătate, părăsire. Şi tot ca la doamna Tirenescu, foarte puţine excepţii de la clasicul 5-7-5. Bine, la dânsa erau majoritatea haiku-uri ce respectă regula anotimpului, la dv. doar ultimul este din această categorie. Succes!