șters

problema la acest text o reprezintă, în primul rând, timpurile verbale. Imperativul din prima strofă sugerează o dorinţă incantatorie, o rugăminte până aproape de poruncă adresată iubitei, iubita aflându-se într-un plan vertical, la o distanţă nedefinită, conform lui apleacă-te. Ea aflându-se, deci, la o oarecare distanţă, trecerea la indicativul prezent din strofa a doua este nepotrivită, anacronismul fiind deranjant. S-ar cere conjunctivul, ca posibilitate şi realizabilitate. Să-ţi fac brazde, să ţi le zic, să atârne. Mai ales că strofa a treia se întoarce la distanţarea din prima, evidenţiată şi de versul imperativ "Ia-mi palma şi ţine-o lângã tine strâns", urmat, iarăşi, de un verb la indicativ prezent, răsărim, care şi el ar trebui tot la conjunctiv. Deci, alternarea greşită a timpurilor verbale confuzează cititorul cu privire la firul narativ, anacronismele fiind evidente. Mai apoi, rimele din prima strofă sunt nepotrivite, distrug libertatea ideatică, o aruncă în derizoriu. Idem rima din strofa 3, din primele două versuri, şi asonanţa din ultimele două. Un titlu inspirat ar fi cochilie de vânt, care este şi metafora de forţă a textului. Textul însă trebuie refăcut cap-coadă, ajustându-se timpurile verbale şi eliminând rimele inutile. Dacă s-ar apela la o tehnică mai complexă, cu rimă interioară în loc de rimă finală, poate că nu ar fi deranjant. Dar ar trebui utilizată această tehnică peste tot, aşa că versul alb ar fi mai uşor de cizelat. Observ că sugestia de reconstruire a doamnei profesoare Elena Papadopol a fost foarte subtilă, fără a deranja cumva starea de graţie a autorului, aşa că mi-am luat eu inima în dinţi şi am intrat adânc în analiză, înspre binele textului şi al autorului lui.

faţă de textul Copacul, pe care l-am apreciat ca fiind splendid şi am şi argumentat în acest sens, în textul de faţă te observ răsucind un subiect (zborul) în toate direcţiile şi pe toate părţile, ca şi cum ai vrea să mai găseşti ceva, dar te loveşti de acelaşi lucru. Tehnica repetiţiei o înţeleg atunci când te referi la zbor, dar estomparea ideatică nu o pune în valoare ca trăire, ca factor emoţional. Iar oximoronul din strofa a doua (libertate egal zbatere) îl găsesc cam tras de păr. Şi la tine ar fi necesară concentrarea versului şi păstrarea ideilor care merită cu adevărat să fie valorificate. Plus că, dacă faci repetiţiile pe zbor, nu mai trebuie să repeţi aripile de 3 ori în strofa a doua, visul de 2 ori în a treia, sărutul de 3 ori în a patra...

Dragă Alexandru, înţeleg ce vrei să transmiţi, o revoltă interioară, într-un spaţiu claustrofobic. Problema este că încerci să te ajuţi de nişte cuvinte explicite precum strivit sau de nişte metafore sofisticate, în care abundă verbele (aş spune că acest exces trădează o stilistică rudimentară), într-un text fragmentat, lipsit de visceralitate sentimentală. Ori... emoţia ar trebui să primeze, nu preocuparea pentru aşezarea cuvintelor pe vers şi construirea unei imagini care să dea bine dpdv suprarealist. Dacă, să zicem, tu doreşti să păstrezi o doză de ambiguitate ideatică, prin lipsa unei concluzii clare, măcar emoţia ar fi trebuit să ţâşnească din acea strângere, în loc să fie sufocată de preocuparea ta pentru imagine. Acel împotriva mea, de la sfârşit, este pleonastic, fiindcă deja ai specificat că tu eşti cel care încearcă să îşi aşeze perna sub tâmplă, care să nu se revolte. Într-un text atât de scurt, să foloseşti o ditamai fraza explicită şi pleonastică, e un mare minus: o pernă care să nu se revolte împotriva mea. Limbajul concentrat ar trebui să primeze. O exprimare mai elegantă şi mai de efect ar fi: o pernă docilă. Şi tâmpla dreaptă e prea explicit, distruge rafinamentul deducţiei, obligă cititorul la o constatare obligatorie, care nu are niciun rol în acest poem, poziţionarea nefiind în concordanţă cu nimic. Observ că ai talentul de a-ţi comenta impecabil poemele, de a-ţi justifica toate carenţele, manipulând, cititorii, printr-o logică foarte bună, în anumite direcţii. Dar nu explicaţiila tale ar trebui să dea valoare poemelor (poate că ar fi mai folositoare comentariile de genul acesta sub textele altor autori de pe acest site), ci poemele ar trebui să transmită ceea ce este de transmis, ideatic şi emoţional. Faţă de celelalte texte recente ale tale, care m-au impresionat plăcut, textul de faţă e mult sub nivelul lor, şi ca imagine, şi ca limbaj, şi ca visceralitate sentimentală. Sărbători fericite şi inspiraţie în tot ce realizezi ca om şi ca poet!

un scris care mi-a amintit, prin structura lui, prin esenţele aforistice, de poetul italo-brazilian Marco Lucchesi

ba chiar am întâlnit şi unele elemnete comune din poemele traduse în română precum inima, îngerul, timpul..., aşezate frumos în matriţa cogitaţiunii

am citit cu plăcere!

Fain text, mergându-se pe acest traiect destinal, de la copilărie, locurile de baștină, comuniunea cu natura, până la muntele sisific. Mi-a plăcut și elementul de separare între trecut și prezent, geamul aburit de respirația unei amintiri. Chiar și mitul sisific este reinterpretat, arătând nu numai truda omului, ci si posibilitatea renașterii din fiecare zi, a învierii din cenușa trecutului. Da, ne cărăm mormântul din noi pretutindeni pe drumul sisific al Golgotei. Suntem suflete ziliere, cărându-ne trupul și crucea.

legătura dintre Mag și Valentin poate fi văzută prin prisma ideii că dragostea este adesea percepută ca având o dimensiune magică sau mistică. Aceasta se reflectă în modul în care oamenii celebrează Valentine’s Day prin gesturi romantice considerate „magice”, cum ar fi oferirea de flori sau cadouri simbolice. Sau o fărâmă din lună... luată cu toate degetele, făcute căuș, ca pe o bucată de pergament vechi, galben lucitor. Chiar foarte frumos! Să rămânem, aşadar, la lucrurile care contează, la poezie... Nu de alta, dar se supără Joe Dessin, se converteşte în Freddy Kruger, şi îi omoară pe Lua, Valentin, Mag, chiar şi pe toată planeta...

e bărbatul din textul tău, care se ţine cu Lua de mână, pe malul mării. Un fel de Cătălin şi Cătălina, în variantă mult mai romantică. Ceea ce spune el în text, bine sau rău, nu afectează pe nimeni. Cât despre ceilalţi, este absolut irelevant...

cum l-ai reinterpretat pe Charlie Chaplin, care spunea: “îmi place să mă plimb în ploaie, pentru că nimeni nu-mi poate vedea lacrimile”

nu cunosc intenţia, poate fi inspiraţie, poate fi consubstanţialitate, însă am observat rezonanţa cu marele comediant care, să recunoaştem, cugeta foarte profund

şi da, în inima florilor sau în inima oamenilor, se duc aceleaşi războaie

cu toţii suntem flori într-un ocean de furtuni

oricare ar fi alegerea dv., eu vă doresc mult succes! Se vede că stăpâniţi genul şi că, uneori, ieşiţi şi din tiparul clasic, după noile tendinţe. Cunosc foarte bine genul, chiar dacă nu-l practic. Mi-a făcut plăcere discuţia!

că nu scrie haiku, cu intenţie, dar ultimul este haiku, fiindcă respectă toate regulile. Avem, deci, 4 micropoeme, asemănătoare dpdv al silabelor, cu haiku-urile, şi un haiku autentic. Vă mulţumesc, stimată doamnă, pentru intervenţia constructivă!

nici poezia, nici metafora. Care există! Am venit în sprijinul tău pentru eficientizarea limbajului poetic. Tot ce spun e înspre folosul tău, iar tu alegi, desigur, dacă aplici sa nu. Tot ceea ce spun nu se referă doar la modul meu de a mă aşeza în matriţa poeziei, ci este o concluzie desprinsă din analiza multor multor multor tipare din literatura universală. Cât despre Valentin, el spune multe, uneori le spune bine, alteori nu le spune bine, e şi el un om cu păreri, iar atunci când e serios, merită respectat.

am descoperit nişte nicropoeme reuşite, de data aceasta diferenţa fiind de tematică. Durere, singurătate, părăsire. Şi tot ca la doamna Tirenescu, foarte puţine excepţii de la clasicul 5-7-5. Bine, la dânsa erau majoritatea haiku-uri ce respectă regula anotimpului, la dv. doar ultimul este din această categorie. Succes!

ruperile de ritm, atunci când ai postat acest text?

tămădui fântâna spusei

sau versul o virgulă măcar nu spuse-i, ce înseamnă acel nu spuse-i??

textul e foarte slab, ca o concluzie

de atelier

Observ că tendinţa ta de a scrie proză se manifestă şi în poezie, unde poetizezi descriptiv, folosind foarte multe elemente de legătură. Ori, una dintre diferenţele evidente între poezie şi proză o reprezintă limbajul concentrat. Nu o spun eu, nu am inventat eu asta. Până şi Dex-ul menţionează acest lucru. În acest sens, menţionez versul "Invidios e aurul, căci dacă îl iubesc pot să scot bucata aceasta afară". Căci dacă este o exprimare din proză, şi chiar şi acolo marii prozatori o evită, găsind alte verbe, de exemplu gerunziul: "Invidios e aurul, iubindu-l pot să scot bucata aceasta afară. Pe acelaşi principiu, concentarea şi folosirea gerunziului, se poate înlătura pronumele relativ care din versul: "Un bărbat și o femeie care se țin de mână pe mare." Ar merge ţinându-se. Despre farmecul gerunziului nu mai are rost să vorbesc, l-au folosit cu atâta rafinament Stănescu, M. Ivănescu şi mulţi mari poeţi, reabilitându-l în faţa celor care trăiau cu preconcepţia că ar fi de evitat. Ai şi verbe descriptive în text, inutile, care se pot înlătura cu uşurinţă: Este un continent de mare. Verbul Este poate dispărea. Mai ai de două ori Mi se pare în text. O dată ar fi suficient, iar în cealaltă parte poţi folosi o altă tehnică. În fine, eu sunt absolut sigur că vei reveni pe texte şi le vei cizela, ai talentul şi priceperea pentru a face acest lucru. Spor!

fiecare haiku sa fie insostit de o imagine expresiva. Chiar si alb-negru (date fiind costurile de imprimare), pot avea mare efect!

poate că ar fi bune şi alte păreri, dar dat fiind faptul că tu dialoghezi doar sub propriile tale texte, este foarte greu să le aflăm...

de haiku-uri. Fiecare text este natural, expresiv. Sunt foarte potrivite de sezon. Felicitări! O carte de acest fel, pentru copii (şi nu numai), ar fi minunată!

pentru micile erori de tastare: simt, pentru

de la final, îl găsesc în plus. Plus că se generează o rimă interioară razelor-lor care sună ciudat. Ce zici de atingerea razelor, o mângâiere ce pare a fi...

iar acolo, la care trece prin mine, oentru a se simplifica și a se scăpa de înghesuiala de consoane: ce mă străbate

Unde-s doi, puterea crește. Cam așa interpretez acest text, pe linia lui Pessoa, în care poetul ne dezvăluie o altă personalitate a sa, iar cele două personalități se iubesc între ele, ca două monumente suspecte de cuib. Cuibul fiind unul al nebuniilor, în care totul e permis între îndrăgostiți. Acest jam session între el și el care de fapt e o ea, e savuros, prin ludicul lui, dar și emoționant, prin sinceritate. Strofa a doua pare cea mai reușită, combinația dintre ochii tandri, expresivi, ai ciutei, și pompele funebre, fiind foarte reușită, dacă e să facem comparație cu o comedie macabră. Remarc și faptul că prin lirismul său dedublat, autorul întinde capcane, ca și când ar fi un angajat sârguincios al propriului său alter-ego, pentru a prinde ciuta sau, măcar, ochii ei. Un efort inutil, ar spune unii. Dar, lirismul există. Efortul trebuie aplaudat.