șters

chiar dacă se încearcă o paralelă prometeică, în variantă feminină, și un pic de intertextualitate eminesciană. Plus atâtea repetiții inutile de substantive și atâtea rime banale: dor-mor, tine-mine... Un text ratat, aș spune.

poezie și jurnal personal, între naivitate și maturitate, între realitate și imaginație... între trecut și prezent. Nici vorbă de apropietea de profesionism, deoarece lipsesc elemente de profunzime ideatică, iar vântul turbat și vuietul turbat, plus rima finală, mă trinit în perioada lui nea Coșbuc. Cum sunt sincer cu orice text, observ diferența de calitate dintre poemele autoarei pe care le-am apreciat recent și acesta care parcă nu mai ține cont de anumite criterii poetice, fiind doar ca o eliberare duoă un blestem expirat... Si cam atât...

amatorismul sau profesismul,la tine nu poți vedea ruperea de ritm la versul cu Niagară sau rimele de slabă calitate robă-vorbă, torn-micron? Iar ultima strofă, e și alambicată, o dă și-n microni... Un nu hotărât, cu sinceritate!

În primul rând, trebuie apreciat felul în care omul-poet îşi deschide sufletul cititorului, împărtăşindu-şi tristeţea, dorul, suferinţa, dragostea pentru mama care nu mai este, pe fondul unei lupte interioare, în care inima şi sufletul se rup în mii de bucăţi. Doar Dumnezeu are forţa de a ţine încă împreună toate aceste particule ale fiinţei, deci, prin dimensiunea spirituală a poemului, se întrevede o salvare tocmai prin raportarea la divinitate. Acel descompune e un termen un pic pretenţios, pentru că poate însemna şi alterare, dar, pe undeva, e de înţeles această metafără, fiindcă numai dincolo există posibilitatea întâlnirii cu El, ca întreg, ca element patern, singular. Avem, în versuri, şi metafore profunde, precum liniştea care cotrobăie prin clopot, această linişte putând fi asociată şi cu o tăcere totală la întrebările existenţiale ale poetului. Avem şi durerea topită în lumina unei lumânări, care face referire la degradarea fiinţei, la transormarea materiei umane, cu reîntoarcere, paradoxală, la origine. Ceara e cumva pământul la care se întoarce omul-lumânare, trecând prin arderea existenţială, însoţită de durere. Tristeţea poemului, chiar dacă e Crăciunului, e cauzată de lipsa fiinţei cele mai dragi, cea care, odinioară, aduna întreaga familie la masă, oferindu-le tuturor bucate gustoase, mângâiere fizică şi sufletească. După o vreme rămân doar amintirile, în cazul nostru şi poezia, ca o mărturie incontestabilă. Crăciun fericit alături de cei care sunt încă acolo, în jurul mesei, soţie, copii, nepoţi, prieteni...

se strecoară-agil prin coşuri
sacul să-şi descarce-un pic

am venit cu o optimizare

dar parcă aş vrea o poezie mai lungă, şi cu reni, şi cu brăduţ, cu mai multe!!!

Crăciun fericit!

deci, îţi urez un Crăciun fericit! În privinţa poemului, fără nicio răutate, îţi spun că ar putea fi mai clar şi mai natural în exprimare, în special la prima strofă şi la a treia. O spun cu sinceritate şi nu vreau să te rănesc în niciun fel. Poate că vei găsi formula magică, inspirat de sfânta sărbătoare a Crăciunului!

Mă refeream, la început, la trecerea de la introspecție la extrospecție, prin... Am vrut să clarific, pentru o mai bună înțelegere. Numai de bine!

Frumosă chemare acum, de Crăciun, a bunicii aflate dincolo de singurătatea poetei. Multora dintre noi ne lipsesc bunicii, ba chiar și părinții, și știm ce înseamnă. Remarc, chiar și în acest tragism, untul din lumina stelei, zahărul pudră din părul îngeresc, care aduc un plus de valoare poemului, pe lângă sensibilitatea investită și delicatețea exprimării. Un singur lucru mi se pare în plus, acel de o persoană, poate că e îngust acel pat, poate că e o realitate transpusă în versuri, dar singurătatea pare că spune deja totul și nu mai era nevoie de explicații întăritoare. Mai e o chestie, patul de o persoană este o alegere voită, care nu prea lasă loc altcuiva, nici măcar bunicii, pentru a te strânge, chiar și imaginar, în brațe. Per total, un poem reușit, plin de sensibilitate, care transmite o emoție puternică. Felicitări și Crăciun fericit!

remarc ciclicitatea existenţială, privită din prisma veşniciei: căutarea e dinspre şi către veşnicie. E evocat aici cuvântul biblic al lui Dumnezeu, cu o nuanţă interpretetivă. Caută şi vei găsi... Stilul poemului este didactic, filosofic, aforistic, colţuşul, pe lângă apropierea omului de natură, încercând să compenseze atmosfera pe linie afectivă. Ciclicitatea e abordată şi dpdv tehnic, prin repetarea, în ultima strofă, a versurilor cheie din prima strofă, asezonate de singurătate. Se creează un tot unitar, poemul e ca un uroborus, capul îşi înghite proria coadă. Un singur punct riscant, repetiţia la distanţă scurtă a cuvintelor suflet, suflă şi răsuflă, aleasă, evident, ca un joc de cuvinte, cu reverberaţie fonică, iar aici depinde de deschiderea fiecărui cititor spre acest procedeu.

interesantă această introspecţe prin analiza eului extrospectat, un fel de extrapolare prin metemphihoză, urmată de o analiză la rece..., sufletul, fiinţa, cognitivul fiind strânse, precum insecta, într-o mănuşă de gheaţă... Totul e static, îngheţat, până şi memoriile din cutia de chibrituri. Chiar şi timpul este suspendat la fereastră. Cumva, este o stare de indecizie, de stagnare, de perplexitate, între trecut şi viitorul apropiat, cu un potenţial de ardere ce ţine de o mână nevazută care să aprindă chibritul magic, pentru a genera focul unei noi iubiri... Refuzul îl asociez cu persoana absentă, capabilă să producă magia, de unde şi titlul, dar şi cu incapacitatea de a depăşi momentul, din motive lesne de înţeles. Simbolismul şi suprarealisul sunt ornate de o rimă intertextuală eminesciană, o alegere riscantă, dar îi înţeleg ironia usturătoare. Adrian, ai scris un text profund, pe care am încercat să-l disec într-o stare deplorabilă, însă mă bucur că m-am putut concentra până la capăt, fiindcă, dincolo de acest poem, simt o fiinţă care caută înţelegere, rezonanţă, ca să nu spun compasiune, un termen mult prea moale pentru structura aproape barocă a cuvintelor tale.

este posibil ca anumite lucruri din viaţă să te fi influenţat atunci când ai scris acest text, scoţând la suprafaţă un alter-ego mult mai matur. Înseamnă că poţi poetiza pe linia lui Pessoa sau a lui Jason Reynolds. Prin urmare, pentru perfecţionarea acestui stil, ţi-i recomand pe amândoi. Volumul lui Jason Reynolds, Un drum lung până jos, îl găseşti în librării. Nu vei regreta ceea ce vei citi, pt că, pe lângă poezia excepţional scrisă, are şi mister, supranatural, paranormal etc. Practic e un roman scris în versuri. Crăciun fericit!

Ariana, tu eşti tânără şi îndrăgostită. Atât de o fiinţă, cât şi de poezie. Eu sunt un moş care te iartă pentru lipsa de politeţe, atunci când nu răspunzi la unele comentarii, fiindcă eşti influenţată. Şi fiindcă sunt un moş, cu o experienţă enormă de poezie, poate chiar şi de viaţă, nu mă las păcălit de textul tău. Nu e scris decât parţial de tine, fiindcă în text mai intervine o persoană, un cuceritor, un prădător, un poet, un îndrăgostit, care îşi lasă o amprentă mult mai matură în text. Se vede de la o poştă diferenţa dintre anumite pasaje, iar stilul tău (cu toate lipsurile şi greşelile), din poemele anterioare, este mult mai nesigur, cu toate că acolo, conform etapei în care te afli, te arată mult mai naturală. Da, ştiu, nu am probe, nu pot demonstra, e doar o părere personală, o constatare, nicidecum o acuzaţie. Pot observa şi aşezarea perfectă a versurilor, semnele de punctuaţie atent puse, cizelarea ce necesită mult timp. Nu am nimic împotriva iubirii, împotriva unisonului artistic sau jam session-ului, aşa cum i se mai zice. Şi Eminescu o mai ajuta pe Veronica. Totuşi, părerea mea este că tu poţi deveni mai bună ca poetă decât experimentatul poet din spatele tău, iar un curs poetic mai firesc, mai natural, ţi-ar fi mult mai prielnic pe termen lung. Oricum, Sărbători fericite şi Crăciun fericit amândurora! P.S. Dacă greşesc, îmi cer scuze, asta însemnând că tu ai evoluat într-o săptămână cât alţii în 10 ani, iar lucrul pe care îl practici cu personalităţile tale multiple, pe stilul lui Pessoa, e ceva cu adevărat desăvârşit...

o mică modificare, pentru evitarea unei alăturări neplăcute. Nu e obligatoriu, dar... Acum, când timpul_iese înnebunit din vaduri. Ar merge scapă/pleacă etc.

iar aici: cântul care-aprinde-n
cezura dintre care şi aprinde o găsesc nepotrivită, schimbând ritmul

ai şi licenţa poetică braduri, cam pretenţioasă... iar acolo ai posibilităţi multiple, de exemplu:


Cin' să mă-nvețe cântul, ce-n brazii plini de jaduri,
Aprinde iar lumina de când eram copil?

ai acordul meu pt folosirea ideii mele

succes şi felicitări!

să foloseşti nu mai puţin de 9 ori comparaţia CA, pentru a construi nişte metafore, trădează o anumită stângăcie stilistică, o anumită rudimentaritate tehnică. Ori, cred că se pot folosi, cu uşurinţă, şi alte procedee. Mi-ar plăcea să văd, pe acest site, în cazul anumitor aprecieri, o minimă explorare critică, care poate fi mult mai folositoare autorului în afara acestui site, la publicarea în reviste sau în volum. Nu sunt împotriva afinităţilor şi reciprocităţilor, ele se cunosc şi se văd, dar puţină aprofundare constructivă nu strică...

Din punctul de vedere al construcţiei şi al exprimării, dacă e să fac comparaţie cu celălalt poem, îmi plac versurile în care renunţaţi la verbe pentru a descrie un cadru. Ceea ce înseamnă că sunteţi receptivă la sugestii, lucru pentru care vă mulţumesc şi vă felicit! Remarc, aşadar, versurile construite simplu, fără verbe, doar prin juxtapuneri, aşa cum făceau, nu demult, unii poeţi, iar aici l-aş aminti pe Octavio Paz. Aşadar: Raze de lună, stele sclipitoare // Trandafiri... Blânzi ca bătăile inimii / Sinceri ca niște copii stângaci / Plicticoși ca oamenii dimineața / Dulci ca sânul unei fecioare. Desigur, nu e nevoie ca toată poezia să respecte acelaşi principiu, iar mixajul dimntre versurile cu verbe şi versurile fără verbe oferă o altă senzaţie la lectură, scoţând poemul din monotonia versului didactic. Perfecţionismul este util nu numai la insistarea pe o anumită matrice, pe un anumit schematism (lucru întâlnit la sonetişti), ci şi la explorarea unor noi forme de exprimare, iar nevoia dv. de cunoaştere, de reinventare, pe lângă perfecţionismul de care daţi dovadă, o găsesc ca pe un pas înainte, ca pe un lucru pozitiv. Mai observ că se poate îmbunătăţi poemul şi prin renunţarea la conjuncţia şi, prezentă în exces. Un șotron îmi zâmbea cald - (Și) o pisică neagră se urca în copac; Se făcuse noapte (și), zideam umbre... Şi încă un lucru, aşa la o observare mai atentă: cearcănele vinete sunt rezultatul unei acumulări de sânge sub pielea subțire, cauzată de inflamație sau de un traumatism ușor. Ceea ce nu cred că vreţi să sugeraţi, mă refer la traumatism. Poate că doar cearcăne, fără culoare, ar lăsa mai mult spaţiu de interpretare, în asociere cu efemeritatea primăverii fictive. În fine, vă mai urmăresc...

Premiile celui mai înalt for cultural de la noi sunt cu adevărat importante! Acolo unde preşedintele Academiei Române, dl. Acad. prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop, îşi pune semnătura, e semn de mare onoare şi meritată apreciere! Sper ca acest premiu şi acest anunţ să vă facă să reveniţi pe Agonia şi cu alte postări interesante, dar şi cu comentarii folositoare creatorilor de frumos!

şi mă bucură tare mult curajul de a schimba stilul. Parcă îmi aduce aminte de marele "poet" Federer, care şi-a schimbat racheta spre sfârşitul carierei, pentru a se lupta cu lupii tineri...

Acum, mai serios, despre text. Aveţi imagini frumoase, vioara din inimă, învelirea cu o muzică necunoscută, prezentă în adâncimea ADN-ului dv, chiar e o poezie expresivă, de bună calitate... Cu un mic impediment privind originalitatea vioarei din inimă, folosită poetic în diverse ocazii, de anumiţi poeţi. Însă, iată că se poate şi, ceea ce este important, poezia se vede că pleacă din sufletul dv., de unde şi tonul declarativ şi mesajele adresate prietenilor, cititorilor, în stilul eminescian sau aşa cum făcea Whitman atunci când se adresa, prin poezie, cititorilor din viitorul îndepărtat, la o sută de ani distanţă...

Ei bine, dacă scoateţi dedicaţiile cu dragii mei prieteni şi vă concentraţi pe ideea principală, conexiunea cu ADN-ul meu, cred că iese ceva şi mai şi.

Vă felicit şi vă întorc urările de bine! Sărbători fericite!

a venit Iisus... este menţionat în Biblie. Pentru mântuirea noastră. Desigur, în poezie, cuvântul mântuire e lung ca ritm, dar se poate jongla cu un ritm de 6 silabe.. spre mântuirea noastră sau pentru salvarea noastră. Tot ce este în plus, ca explicaţie, pare că vine mai mult să complice poetizarea şi să perimeze sensul. Aş simplifica:

din stea și sânge Te-ai desprins,
neîntinat
spre mântuirea noastră


apropo, aş sparge şi rima cer-ger, cu frig în loc de ger

mă bucur dacă am fost de ajutor! Sărbători fericite!

mă refer la: când lângă Tine soarele a răsărit

nu îl puteţi pune lângă Soare pe Atotcuprinzătorul, nici măcar metaforic, e curată blasfemie... el nu e niciodată lângă ceva

soluţia este: când dinspre Tine soarele a răsărit

mai ales că aţi spus deja: din stea și sânge Te-ai desprins (naşterea pruncului, metaforizată), aici chiar aş fi mers mai mult pe harul divin, căci steaua a fost un semn, dar dacă şi steaa face parte din atotcuprinzător, înţeleg metafora

este un vers care mă deranjează: la fel de gol precum singurătatea unei lumi

acel gol, chiar dacă se referă la goliciunea trupească, îmi sună nepotrivit, mai ales că este susţinut de singurătate, nu de puritate

în fine, astfel de detalii fac diferenţa... potenţialul poemului e mare, dar mai trebuie umblat la detalii...

optimizeze trebuie înlocuit cu altceva, exentual cu binedispună. Nu de alta, dar nu sunteţi nici maşină, nici sistem de calcul.

iar la finalul: care fac oamenii de zăpadă să spună povești cu final fericit.

aş simplifica: iar oamenii de zăpadă să spună povești cu final fericit.

trebuie să remarc faptul că ieşirea din zona de automatism a versului cu rimă a fost de bun augur pentru dumneavoastră, fiindcă textul respiră natural şi transmite un mesaj puternic, nemaiavând nevoie de niciun ambalaj stilistic

continuaţi tot aşa!