șters

Domnul Simon Felix Marțian apare în câteva reviste, pe câteva site-uri creștune și într-o asociație de scriitori, unde are și o biografie. Deci nu este o persoană inventată de mine. Și dânsul ar putea spune același lucru despre dv., la o căutare a numelui dv., de vreme ce apăreți cu creații doar pe Agonia și Insemne literare. Dar nu asta contează, cât de celebru, popular sau real este fiecare, ci felul în care scrie. Iar aici un cititor cu lectură bogată poate observa că dv. pastișați, pastișa fiind o creație literară, de obicei lipsită de originaliate și valoare, în care autorul preia temele sau mijloacele de expresie ale unui mare autor, în cazul dv., după cum am spus mai sus, versuri pe aceeași metrică și teme vetuste folosite de Eminescu și Coșbuc. Critica constructivă nu îseamnă doar să i se dea calde unui autor, ci și să i se spună de ce să se ferească, pentru a-și îmbunătăți scrisul. Am spus foarte clar și calm că trecerea la vers alb ar putea fi un lucru mai bun, ca o concluzie finală. Dacă există păreri diferite de a mea, chiar vreau să văd o analiză critică de mare rafinament,să văd și eu în ce constă originalitatea stilului și cea tematică, exceptând cuvintele identice și expresiile folosite și de alții, pe care le-am dat exemplu.

Să analizăm două strofe.

Prima, scrisă de Simon Felix Marțian:

Tresare pământul zvâcnind visceral,
Nutrind zvârcoliri din genuni până-n creste,
Şi Cerul se-nchide, din sfere celeste
Venind doar tăceri, dureros, glacial.

A doua, de Amanda Spulber:

Dansează și cântă în aerul sfânt,
venit de pe creste –
Un freamăt adânc readus pe pământ
din sfere celeste.

Din punctul meu de vedere, nu e mare diferență. Rimele creste-sfere celeste sunt identice, pământul freamătă în amândouă, cam mare asemănarea. Nu spun că ar fi vorba de un semiplagiat ideatic, spun doar că mi-ar plăcea să văd o abordare diferită față de alții, atât în ceea ce privește stilul împrumutat de la clasici, cât și rimele pe care le folosesc atâția și atâția... Ce este original, într-un asemenea text?? Parcă și Ștefan, în chinuiala lui, are mai multă originalitate.

Ce-i drept, pentru fanii de pastișe, asemenea texte pot fi considerate frumoase, dar dacă vine un eminescolog cu greutate, un Codreanu, un Rachieru, un Cubleșan, dă cu textul de pământ și îl face țăndări. Sau unul care îl știe pe Coșbuc, recunoaște inediat versurile de 6 silabe, asta dacă e să fac o referire la ultimul vers din fiecare strofă din Pașa Hassan. Textul este un mix tehnic între Eminescu și Coșbuc, asta se vede de la o poștă.

Tocmai de aceea sugeram că ar fi fost frumos ca textul să fie analizat de cel care l-a recomandat, că dacă ar fi făcut o referire la pasiunea sa pentru pastișă și sinclonizare, am fi aflat și noi care a fost criteriul de apreciere al textului.

Așadar, ca pastișă, să zicem nota 8, fiindcă, în ciuda mix-ului, apare o rupere de ritm la versul 3 din strofa 3. Iar la originalitate, nota 1 spre doi, hai nota 4 că nu e chiar totul mot a mot sau ultrauzitat. Poate că ar fi bine o trecere la versul alb, căci versul clasic e f riscant pentru cineva care pune foarte mare accent pe tehnică, dar originalitatea lasă de dorit.

reîntoarcerea la locul crimei trebuie privită ca un recurs la memorie. Timpul ne ucide pe noi, noi ucidem timpul, amintirile rămân. Nu am făcut referire la eficientizare sau nevoia de eficientizare, dacă e să vorbesc despre metempsihoza de la final, tu ai scris ce ai simţit, iar eu am constatat. Poate că, la nivel inconştient, nevoia asta de uşoară epatare şi fatalism vine şi din dorinţa găsirii unui corespondent metafizic, dincolo de trăsăturile umane. Sau poate că meseria despre care vorbeşti are efect puternic asupra personalităţii, ceea ce se reflectă şi în scris. Eu nu am de unde şti toate aceste lucruri, încerc să înţeleg, totuşi, din prisma cuvintelor şi a energiilor care le însoţesc, ale sentimentelor directe sau camuflate, criptic, în spatele unei gândiri analitice sau filosofice. Cred că devoalarea treptată a eului aduce un plus poeziei tale, dar tu vrei ca omul care te citeşte să facă un efort pentru a te primi, fiindcă îţi plac oamenii inteligenţi şi deteşti superficialitatea. Borges era pe acest tipar, la el fiorul poetic se afla în spatele multor platoşe filosofice. Eu, oricum, apreciez toate formele de manifestare şi explorare poetică, toate având un punct comun, frumuseţea şi complexitatea fiinţei umane. Sărbători fericite!

vă propun să-l întrebaţi pe dl. Bogdan Geană cu privire la titlurile cu majuscule. S-ar putea să nu ştiţi că există nişte restricţii în acest sens, motiv pentru care, de exemplu, dl. George Budoi are textele în atelier.

Dacă tot e înstelat, pe mine unul, chiar m-ar bucura un comentariu elaborat pe acest text, dpdv al structurii, al temei, al interpretării versurilor. Este util şi pentru autor, şi pentru cititori, şi pentru cei care vin din afară pe Agonia şi vor să înţeleagă cum şi pentru ce se apreciază un text. Cu ocazia asta şi cel care recomandă textul ar putea da un exemplu celorlalţi de pe site, ca să ştie şi ei cum să abordeze un text, cum să-l analizeze. E o părere care are la bază regulamentul site-ului, dar este şi o părere despre felul în care Agonia poate evolua, mai ales că există şi demersuri şi eforturi în acest sens.

Partea cea mai frumoasă din acest poem este finalul. Un joc al dragostei, un foc ce aduce lumină și căldură în peștera intimității, un joc de lumini și de umbre, un popas care poate deveni o veșnicie. Găsesc un pic cam brutală lucrarea excavatorului și a șenilelor, mai ales că intră cumva în contradicție cu iscusința mâinilor. Aș fi pus mâinile la început și aș fi renunțat definitiv la dinții de excavator și la șenile, denumiri ce țin de șantier. A început cu mâinile tale ca niște ingineri iscuțiți cercetând pielea, măsurând munții, pădurea, căutâtând rădăcinile, stânca. Apoi ai privit cu uimire adâncimea, golul ce te-mbăta, te ispitea, te dărâma lăsând doar pietrele grele să-și îmbrățișeze destinul... Ai ales să rămâi... În lumina focului din peșteră, umbrele îți amintesc de acasă.. Este doar o idee, per total pot spune că am rămas după lectură cu un sentiment plăcut, taboul general fiind demn de reținut.

Cinste eroilor anonimi

cercul se răstrânge,
inima-mi se frânge,
de pe vechea turlă
anonimii urlă...

cine sunt ei, oare?
nimănui nu-i pasă,
candida vâlvoare
arde ne-nţeleasă.

vis de afirmare
nalt ca şi mormântul,
baba glumitoare
îşi propagă cântul.

ce-ţi doresc eu ţie?
iată, întrebarea,
stele-n agonie
să-ţi lărgească zarea!

dram de vitejie,
tona de umor,
dragoste-n frăţie,
gemete în cor.

(pamflet, replică la Optimism, de Liviu Nanu)

douămiişti, plecare

metempsihoza e prezentă şi aici, mă refer la omul de zăpadă

şi ca o explicaţie mai detaliată a comentariului meu de sub poemul tău. Îţi mulţumesc!

Păi acuma se explică totul, subiectul abordat fiind unul dintre subiectele mele preferate când vine vorba de autoidentificare poetică. Acum înţeleg mult mai bine căutările tale poetice, limbajul (prin prisma lecturilor poetice şi filosofice). Eseul este beton armat. O lectură obligatorie pentru cei care vor să cunoască tainele metempsihozei.

Nu ştiu de ce ai apelat la introducerea explicită şi la finalul care este un amestec de îndemn şi constatare, de vreme ce tot ceea ce este mai important şi mai expresiv se găseşte în strofa a doua. O să încerc să înţeleg din mers. Tema fumatului şi a băuturii este o caracteristică ultrauzitată a poeţilor douămişti cu resurse de inpiraţie epuizate. Un douămiist de duzină se recunoaşte după excesul de băutură, fumat şi sex în poezie. Unul mai elevat se desprinde de acest trend, explorând abisul fiinţial sau, dacă e dragoste/spiritualitate, înălţându-se pe căi transcendentale. Să zicem că ai vrut să te identifici cumva cu un punct de plecare comun, dar asta nu e ceva special..., ci doar banal. Un fel de placare de la zero-ul bioritmic. Strofa a doua e frumos construită, parcă ar fi un filigran cu fire metaforice şi filosofice, minuţios legate unele de altele, la modul perfecţionist. Tu îi spui tapet floral, eu i-am dat o înfăţişare mai delicată. Da, poate fi considerat şi un puzzle monocrom, după o reciclare a memoriei, reconstituirea fiind un fel de întoarcere a poetului la scena dragostei, aşa cum criminalul perfect se întoarce la locul crimei, pentru a-şi admira opera. Bine, comparaţia mea e exagerată, dar dacă e să extropolez, cu toţii ne ucidem timpul cumva, cu armele din rastelul amintirii, apoi admirăm creaţia, încercând s-o resuscităm la recitire, poate şi cu câteva lacrimi, pe lângă respiraţia gură umană la gură de hârtie. Cred că finalul îl foloseşti şi ca explicaţie, pentru ispăşire, îndreptarare, ca să fac referire şi la titlu. Îndemnul e şi pentru tine însuţi, şi pentru public, fiindcă îndreptarea se face prin răbdare, prin rezistenţă în faţa vicisitudinilor vieţii. Culmea e că alegi finalul tragic, fatalist, acel nemuritor şi rece eminescian, transpus într-un om de zăpadă. Eşti ca un regizor căruia îi plac filmele cu final tragic, numai că, atât poemul, cât şi viaţa care l-a generat, bat filmul. Regizor şi fiindcă foloseşti titlul în franceză, aşa, ca un mic indiciu la locul crimei.

sacrificiul lui Hristos. Găsesc interesant şi felul în care ai trecut de la Harry Potter la pilda biblică şi sacrificiul suprem. Practic, şi lectura fantasy sau sf poate maturiza gândirea unui cititor, dacă există repere corecte, dacă te raportezi şi faci comparaţii cu cartea cărţilor... sau cu alte cărţi care vorbesc despre legi şi principii morale. Astfel, poţi compara comportamentul lui Voldemort, care îşi ascundea părţile rele, cu comportamentul unui om care se deschide total, oferind ceea ce are mai bun din el: iubirea.

dacă nu suporți critica mea pe text și celelalte sugestii, mă voi retrage. Fac atâta efort înspre binele tău și tu vii cu răspunsuri negândite. Fiecare pasăre pe limba ei moare.

Versul acesta pare greoi ca exprimare, iar inversarea lui ca poziție în strofă nu dă deloc bine: pietrele prinzându-mi-se de oase

am ieșit la mal cu pietrele prinse de oase era mult mai natural. Și se crea o simetrie verbală cu perfectul compus din primul vers.

În strofa a doua începi cu pământ, iar mai spre sfârșitul ei faci referire la țărână, care e același drac. Mai bine îngropi lacrima sub iarbă sau sub scoarța tăcerii, nu știu, sau folosești o metaforă mai profundă, fiindcă imaginea pare banală și arhicunoscută. O vezi până o cheamă adâncul.. Nu știu, vezi tu. Și care cade este în plus, dacă ea e absorbittă de pământ, e de la sine înțeles cum a ajuns acolo.

versuri bune, naturale (cum e cel cu luna) cu versuri forțate, scrise doar pentru a da bine la rimă (cum e cel cu asfaltul). Faptul că l-ai postat imediat după poemul în vers alb Respirând păsări, confirmă ce am zis de atâtea ori: te grăbești. Parcă ai vrea să demonstrezi că ești în stare de multe, cât mai rapid, dar graba strică treaba. Ia lasă sonetul deoparte o săptămână, apoi mai recitește-l de 100 de ori încă o săptămână, să vezi unde ajungi.

Cadoul, deja l-ai primit! Chiar dacă e doar ambalajul.

te voi mai citi, cu aceeaşi atenţie şi plăcere! Sărbători fericite!

dacă umbli la chestii de fineţe, ce ţin de perfecţionarea limbajului poetic?

când ai făcut nişte modificări în sonete, folosind versurile sugerate, nu ai pus niciodată această întrebare.

dacă ai ţine cont de sfaturile primite, să nu te grăbeşti să postezi, să-ţi reanalizezi creaţiile le rece, de mai multe ori, să citeşti enorm, astfel încât să-ţi dai seama singur de îmbunătăţirile pe care le poţi face, poate că nu ai mai pune aceste întrebări

dar, tu, hopa cu postările, apoi cu întrebările, dacă ai scris bine sau nu, ca un copil de ciclu primar. După mii de texte publicate... să repeţi acelaşi tipar... cred că oboseşti şi cel mai răbdător comentator. Eminescu şi Arghezi, pentru a ajunge la forma perfectă a versului, munceau enorm. Jonglau cu n variante, cu n rime, cu n sinonime. Ideea era originală, imaginea era originală, dar limbajul se perfecţiona. Georg Trakl lucra pe aceeaşi idee, creînd n variante ale aceluiaşi poem. Pune mâna pe carte şi studiază!

şi am tot repetat asta pe acest site. Nu am treabă nici cu tine, nici cu ea, nici cu nimeni. Şi nici nu-mi creez închipuiri. Că ştii, că nu ştii, că vrei, că nu vrei, e strict problema ta. Poate că dacă semnalez o greşeală aici, vor învăţa şi alţii să nu o folosească în scrierile lor. Sărbători fericite!