șters

Cred că te prinde bine acest stil, natural, curat, reflexiv, meditativ, cu un uşor iz stănescian. Spun stăneacian pentru că şi el avea obiceiul să dialogheze, ba ca un prieten, ba cu îngerul.. oricum, tu eşti tu în acest text, fără discuţie. Textul are şi un aer de bucurie, dar şi unul de tristeţe, fiindcă marchează trecerea timpului. Ţinem minte momentele frumoase, le depozităm în biblioteca creierului sau în buzunărelul inimii, şi mergem mai departe, cu responsabilitate, adaptându-ne la noile trenduri sau încercări ale vieţii, cum bine sunt persiflate în fraza: cred că nu voi mai folosi aceeași rețetă de boeuf. Schimbarea este o constantă evolutivă a vieţii, chiar dacă schimbarea presupune, de multe ori, nişte compromisuri, un pas înapoi, o recalibrare a unghiului din care privim existenţa, o schimbare a cămăşii de forţă, a platoşei, a scutului, a armei cu care ucidem timpul... sau măcar a scrisului, un fel de bici blând cu care încercăm, fără prea mare succes, să-l îmblânzim. Dar măcar încercăm. Ce să facem, totul curge, panta rei, trebuie să ne adaptăm, să mergem mai departe. Părerea mea, vizavi de stilul acestui text, este că ai putea scrie chiar o carte întreagă în acest fel, fiindcă eşti natural, iar poezia este pur şi simplu viaţa, fără zorzoane, fără alambicări sau redundante labirinturi...

Subiectul cepei, al straturilor ei ca niște petale, al plânsului fără durere, al conexiunii ei cu pământul, al comparației ei cu planeta, ba chiar cu o galaxie, a fost abordat magistral și de Neruda în Odă cepei. Probabil că el ar trebui să fie reperul cel mai elocvent atunci când se face o analiză comparativă pe subiect. Ce-i drept, Neruda aprofunda subiectul, stabilea conexiuni în toate direcțiile, multiplica sensurile, nefiind preocupat de ludic pentru a ambala mesajul liric, poezia însemnând pentru el altceva. Însă, fiecare poet cu stilul lui, cu preocupările lui, cu jocurile sau neliniștile metafizice care îl caracterizează... Ochiul critic e dator să creeze conexiuni, să arate lumii întregi în ce fel se integrează poeții în conștiința universală, cu ce vine fiecare, ca mesaj, ca viziune.

nu e nevoie să te justifici, era un compliment. Oricum, este frumoasă modestia ta. Cât despre nivel, tu oricum eşti cu 2 metri mai sus...:))

Ai citit Suprema servitoare, de Brumaru? E pe același stil și aceeași linie ideatică. Curul e la loc de cinste și acolo. Într-o poezie erotică nu trebuie să ne tenem de cuvinte. Părerea mea e că Liviu Nanu e, oricum, mai atent și mai ponderat decât Brumaru, el punând în primul rând accent pe ludic și jocurile de cuvinte.

sincer să fiu, aş vrea să văd cât mai mulţi utilizatori de pe acest site că abordează textele de această manieră, să intre în profunzime, să explice, să evidenţieze elementele pozitive, să ajute la îmbunătăţirea textului, dacă se poate, prin evitarea unor elemente nepotrivite... Îmi plac dialogurile profunde, îmi place literatura, îmi place să am cu cine şi despre ce. Acest site poate creşte enorm dacă, în locul banalelor felicitări şi în locul unor reciprocităţi superficiale, s-ar face analiză constructivă pe texte. Ştiu că asta necesită un anumit efort, ştiu că necesită timp. Dar chiar şi un comentariu mai elaborat, săptămânal, din partea fiecărui utilizator activ, ar schimba situaţia în bine. Mulţumesc şi felicitări!

nu aş vrea să mă gândesc la ceva ce nu am observat, mai ales, la prima citire, şi nici la a doua. Simţul meu de obsevaţie este foarte ascuţit, dacă e ceva strident, nepotrivit, observ aproape din prima. Repetiţiile sunt ok, se încadrează în tehnica repetitivă a anaforei. Probabil ai poetizat aşa fiindcă aşa ai simţit, acest lucru nu se explică logic, este un procedeu dictat de trăirea interioară. Când îl conştientizezi că-l foloseşti, deja devine un element indispensabil din bagajul tehnic. Deci, nu-ţi face probleme şi nu te gândi foarte mult la aceste aspecte. Ce contează în primul rând este sinceritatea autorului cu sine însuşi. Când există sinceritate, tehnica se mulează pe ea, cuvintele, expresiile, metaforele, vin de la sine. Când textul e prea gândit, prea didactic, prea intelectual, sau când în mijlocul procesului inspirativ te întrerupi prea des, pentru a consulta dicţionarul sau AI-ul, ca elemente de corectare sau îmbunătăţire a limbajului, este posibil să te deconectezi de tot de la firul inspirativ şi să devii fals. Per total, nu am fost deranjat de vreo posibilă rearanjare a textului, iar nesiguranţa ta e un lucru bun pentru mine. E normal, atunci când eşti inspirat, să nu fii sigur de ceea ce scrii, chiar să nu fii sigur de ce ai vrut să zici cu adevărat, fiindcă translatarea informaţiei provenite din logos acţionează, de multe ori, ca un dicteu automat, specific suprarealismului, autorul fiind un simplu spectator. Bafta!

prin urmare..., voi analiza eu acest text, fiindcă m-a atins şi fiindcă am şi ceva în comun cu el. În urmă cu 14 ani, în vol. Suflet zilier, abordam subiectul, de o manieră diferită, cu un alt sens, iar în momentul în care am citit textul dv., am făcut imediat conexiunea, chiar dacă a trecut ceva timp de atunci. Vorbeam, pe vremea aceea, de unii oameni şi hainele lor, de unii oameni care poartă hainele altora până găsesc un defect, pentru ei viaţa fiind doar un magazin de cumpărături în care pot proba orice suflet în faţa oglinzii, până se plictisesc... Atunci, desigur, era vorba de altceva, dar haina, iată, ca temă comună, poate aduce idei noi, iar comparaţia ei cu singurătatea, este foarte bună. Singurătatea, în cazul lui Teodor Dume, nu e ca o haină scumpă, după cum spunea Maria Neagu într-un poem, ea fiind ceva cu care omul s-a obişnuit, devenind o parte din el, o parte cu care a căzut la pace, o acceptare a singurătăţii ca fenomen firesc al existenţei, al trecerii timpului. Singurătatea, totodată, are dublă valenţă, îmbrăcând umbra. Această metaforă foarte reuşită se vrea a accentua starea specifică singurătăţii, cu toată liniştea, introspecţia şi extrospecţia specifice ei. O singurătate la care e complice Dumnezeu, fiindcă, nu-i aşa, nihil sine Deo, totul se întâmplă cu voia lui, sub acest petec de cer rezervat fiecărei fiinţe. E şi un vers cu schepsis aici: tocmai de aceea nici nu o probez. Ceea ce denotă faptul că singurătatea nu ţine de mărime, de trup, fiind o chestiune ce ţine de feeling, de trăire, sugerând faptul că ea se mulează pe altceva fără formă, fără mărime fizică, şi anume sufletul.

Merită o analiză serioasă. Cred că orice autor vrea așa ceva, un comentariu serios, elaborat, care să nu semene cu altceva.

faină, puternică, expresivă această descriere a mim-ului, alcătuire la unison a fostului act al iubirii, redus la tăcere: ca și cum singurul personaj, extrem de banal, / e acest mim, făurit din ecoul cuvintelor noastre. La strofa a doua aş fi înclinat să scot prima conjuncţie şi.

interesant şi aici: agonia unui vers îngropat sub asfalt, / un fluture alb, după miros.

Ideea e foarte bună, din ambele perspective: fie că te referi la versul alb, cu toate că scrisul e negru, dar mergi pe ideea mai poonunţată a scrisului alb pe negru pământului. Fie că accesezi simbolistica fluturelui, el fiind sufletul, iar albul reprezentând puritatea.

La sfârşit, apare ticul nervos, o urmare firească a nefericitelor întâmplări, iar convenţia finală, frumos parfumată, e cireaşa de pe tort, poezia, pe de-antregul.

Nu mi-e greu să descifrez sensurile şi simbolurile poeziei tale. Eşti poetic, eşti inteligent, ştii să dozezi totul, să nu oferi explicaţii suplimentare, să îndemni cititorul la reflecţie

felicitări!

dpdv, limba, folosite, după, pe, ajutor etc

Sonetul are o formă fixă, trebuie să respecte niște reguli. Cel puțin, dpdv al tehnicii, trebuie să fie perfect, dacă se vrea să rămână sonet. Limba română, la fel, trebuie folosită perfect dodv al corectitudinii. Imperfecțiunile pot apărea din ambiguități, neclarități, alambicări, asonanțe excesive, ideatică redundantă, sofisme, metafore pleonastice etc etc. Acolo trebuie lucrat la perfecționare, în cazul în care tehnica și lumba sunt filosite corect. Cel mai bun exemplu din literatura română, dacă e să vorbesc de perfecționare, e Eminescu. El a trudit la îmbunătățirea ritmului și a rimelor, după ce, în prealabil, a scris textele în vers alb. Da, el a scris mai întâi ideea pe hârtie, a transpus un fir narativ existent în mintea sa, o imagine generală ivită în procesul inspirativ, și nu a scris la ce aduce rima. Nu a fost constructor de versuri ghidându-se duoă ce aduce rima. Să zicem că Agonia poate fi considerată un fel de manuscris pe care poți opera modificări, așa cum făcea Eminescu, în plus beneficiezi și de ajutorul celorlalți. Preferabil ar fi lucrul acasă, astfel încât creația finală să fie la un nivel cât mai înalt. Să scrii mii de sonete și să ceri ajutorul în continuare pe site, e ceva cam ciudat. Ca și când noi am face corectură gratuită pe textele lui Ștefan. Cu siguranță că Ștefan nu face pe prostul atunci când cere opinii, strategia lui este de a atrage cât mau mulți oameni care să îi corecteze textele oe gratis. Apoi le poate publica, lejer, într-un nou volum, fără să mai ceară ajutir suplimentar.

E un poem foarte bine alcătuit. Și eu vă mulțumesc pentru receptivitate, cooperare!

A se ține cont de erată:exemplificate

să vă apărați un text atât de prost alcătuit, plin de sofisme și cu un limbaj rudimentar, în care se vede că nu aveți abilitatea de a folosi limba română într-un mod cât mai eficient, cursiv, natural. Chiar și comentariul dv. defensiv este lipsit de logică, vorbiți de jocul practicat de plăcere, ori în eseu nu este specificat acest lucru. Plus că, în jocul de plăcere, nu se mai pune accent pe câștigarea jocului, este vorba mai mult de plăcerea de a juca, distracție, relaxare, încercarea unor lovituri fanteziste. E ca și în meciurile demonstrative ale jucătorilor retrași de mult din activitate, plăcerea jucătorilor de a juca neținânt cont de scor, de cine câștigă, de cine ține mai mult mingea, ba mai mult de atât, foștii jucători vor să binedispună și publicul prezent. A încercat cumva Ilie să găsească o explicație salvatoare pentru acest eseu, un gest frumos, prietenesc, dar, până la urmă, eseul trebuie să se bazeze pe niște realități bine exemificate și argumentate, nu pe sofisme și explicații suplimentare care vin din comentarii. Mai recent, am apreciat un poem de-al dv.,splendid scris, dar acest eseu este catastrofal.

Vedeți și rămas, care se repetă

Felicitări și succes!

poemul e bun şi transmite. Descrie acea stare naturală pe care mulţi am resimţit-o, mai ales la prima relaţie după o despărţire neconsumată... Sau, în cazul unora, la primul act erotic care zdruncină sentimentul platonic... Titlul îl găsesc explicit, fiindcă deja se sugerează actul în strofa a doua. Aş fi preferat mai degrabă ceva de genul: Şi am rămas cu rugina... Aş face ceva şi cu repetiţia lui am fost/a fost de la începutul strofei a doua, ceva de genul:

se întâmpla într-o noapte
de joi înspre vineri
singura dată când am fost
un bărbat cu de toate

Aş elimina verbul e între restul şi rugină.... restul, rugină

Şi aş scoate noaptea de la final, fiindcă e menţionată deja la începutul strofei a doua. Aş căuta un substitut ceva... şi mai cu seamă atunci când scade cortina, când cad pleoapele serii.. şi nu mai ştii încotro să o apuci

în orice caz, dincolo de micile detalii tehnice, e un text bun, emoţionant, autentic

felicitări!

uneori, androidul face pe şeful

eu nu te comentez în calitate de poet și nici nu am intenția de a-ți da peste nas. Eu te comentez din prisma scriitorului care analizează un text dpdv critic. Aici e un atelier literar în care încă mai ai șansa să-ți perfecționezi textele. Dar dacă le publici așa, pline de lacune și alambicări, și pici pe mâna unui mare critic din afara site-ului, te face praf. Și ce vei face, îi vei reproșa criticului că îți dă peste nas și că nu scrie și el sonete, ca să priceapă alambicările tale? Cred că ajung la concluzia lui Bogdan,în ce te privește, și te voi lăsa să rămâi ceea ce ești.

Iar dpdv al tehnicii, foarte bine legat, cursiv

Un singur vers pare forțat, nenatural dpdv ideatic: Și ronțăiam placenta, ca frunza de aloe

Plus că virgula după placenta e în plus, asta dacă compari placenta cu frunza de aloe. Dacă compari ronțăitul, se cere prepoziția pe înaintea frunzei, dar se strică ritmul. Un artificiu folosit în poezie de Grigurcu și de alții este adverbul cum.

Primele două strofe, aproape perfecte. Cu mențiunea că nu ții cont de articolele care se impun la ca zeii, ca un râu. Soluția e simplă: eram doi zei, iar în locul lui ca râu, un adjectiv de 2 silabe. În strofa a treia, conjuncția și nu face bine legătura între verbul la imperfect doream și conjunctivul să-ți ung. Se cere acolo conjuncția încât sau verbul voiam, pentru o bună legătură între versuri. În ultima strofă, primul vers are o construcție stângace, nenaturală. Sonetul e cam la 75% din ce ar trebui să fie un sonet perfect.