șters

acel rârâit din prima strofă, datorat folosirii msi multor cuvinte cu litera r în conținut sau în silaba finală. Ca și cum limbajul tău s-a adaptat imaginii poetice gândite inițial și vrea a accentua auditiv torsul. Nu știu dacă ai conștientizat lucrul acesta, însă eu asta simt că s-a întâmplat. Altfel, se putea alege alte timpuri vetbale, de exemplu perfectul compus sau imperfectul, și nu mai apărea acel efect. În rest, este frumos cum ai facut recurs la memorie într-un cadru feeric și cum ai înveșnicit clipa, ca o dovadă a iubirii eterne.

Iată că nu e nevoie de foarte multe cuvinte pentru a descrie o prăpastie adâncă fiindcă, nu-i aşa, calitatea şi eficienţa limbajului induc starea, nu mormanul de cuvinte cu care s-ar umple golul acela imens. Suntem secătuiţi de viaţă, incapabili să mai ajungem la adevăratele origini, spirituale, istorice, culturale. În felul acesta, ne pierdem reperele, identitatea, singura soluţie salvatoare fiind duioşia amintirilor înviate, în cazul poetei, pe hârtie. Câteva poveşti, o dulce alinare, câteva ploi de vară, câteva speranţe şi mult dorita răsuflare prin care să cunoască sufletul pereche. Mă bucur că nu aţi renunţat de tot la porumbeii răniţi, mesajul fiind acum mai profund şi, totodată mai misterios, indemnând la reflecţie. Rănile şi-au pierdut valoarea în ochii celor superficiali sau temători, porumbeii răniţi, simbol al păcii însângerate, al conflictelor interminabile, părând, paradoxal, chiar nişte păsări demodate, nişte ghizi amuţiţi, pe care nimeni nu îi mai ia în seamă. Da, durerea şi moartea par a fi demodate într-o societate incapabilă să mai reacţioneze, atât de incapabilă încât nici fulgerele nu mai au energia necesară pentru electroşocul trezirii. O lume alienată în care dorinţa de conectare cu sinele a dispărut complet, poetul rămânând un fel de relicvă, într-un muzeu al neputinţei şi al decepţiei.

E bine că aţi păstrat şi porumbeii... aţi implementat perfect!

vedeţi că aveţi o stea roşie pe text. Ea a fost dată fără un comentariu elaborat, cum o cere regulamentul. Cel care a dat-o vrea să-şi impună punctul de vedere, dar nu aşa trebuie procedat. Analiza pe text şi comentariul argumentativ sunt esenţiale, obligatorii. Dacă veţi modifica textul veţi pierde recomandarea şi steaua roşie. Oferiţi-i recunoştinţă înstelătorului, dar pentru publicarea pe hârtie, vă rog să luaţi în consideraţie formula concentrată. Pînă la urmă, numai ce este pe hârtie contează cu adevărat.

se poate face un alt poem pe scena porumbelului sau o mică povestire. Strofa aceea se vedea de la o poştă că era diferită de restul poemului. În rest, tot ce am scris acolo sunt cuvintele dv., mie nu trebuie să-mi cereţi acordul pentru ce vă aparţine.

corecţie

mi-a luat 5 minute să elimin surplusul, ia să vedem esenţa:

între mine și lume
o prăpastie adâncă
în suflet păstrez duioșia
amintirilor reînviate

povești, alinare, timp, speranțe
soare și nori, ploi de vară
o răsuflare
prin care să te cunosc

izvoare secate, păsări demodate
cine ar poate să redea zborul acestor ghizi amuțiți
când batem drumurile
pentru a ne cunoaște natura?

strofa a doua e uşor redundantă... se suprapun ferestrele, oamenii. Cred că se mai poate concentra, să mai dispară din substantivele om, oameni, să nu se repete sângerarea, eventual să se folosească o comparaţie între ferestre şi oameni.

iar faptul că ferestrele ieşeau, îmi sugerează că ele se duceau undeva, ca nişte păsări, cred că ideea poate fi dezvoltată. Dacă nu asta ai vrut să sugerezi, poate că ar fi indicat alt verb în loc de ieşeau.

La sfârşit ar fi bine să se menţioneze iniţial că cireaşa e amară, să se amplifice contrastul amar-dulce.

Per total, poemul are forţa să transmită, să emoţioneze. Am citit cu plăcere.

Cred că te prinde bine acest stil, natural, curat, reflexiv, meditativ, cu un uşor iz stănescian. Spun stăneacian pentru că şi el avea obiceiul să dialogheze, ba ca un prieten, ba cu îngerul.. oricum, tu eşti tu în acest text, fără discuţie. Textul are şi un aer de bucurie, dar şi unul de tristeţe, fiindcă marchează trecerea timpului. Ţinem minte momentele frumoase, le depozităm în biblioteca creierului sau în buzunărelul inimii, şi mergem mai departe, cu responsabilitate, adaptându-ne la noile trenduri sau încercări ale vieţii, cum bine sunt persiflate în fraza: cred că nu voi mai folosi aceeași rețetă de boeuf. Schimbarea este o constantă evolutivă a vieţii, chiar dacă schimbarea presupune, de multe ori, nişte compromisuri, un pas înapoi, o recalibrare a unghiului din care privim existenţa, o schimbare a cămăşii de forţă, a platoşei, a scutului, a armei cu care ucidem timpul... sau măcar a scrisului, un fel de bici blând cu care încercăm, fără prea mare succes, să-l îmblânzim. Dar măcar încercăm. Ce să facem, totul curge, panta rei, trebuie să ne adaptăm, să mergem mai departe. Părerea mea, vizavi de stilul acestui text, este că ai putea scrie chiar o carte întreagă în acest fel, fiindcă eşti natural, iar poezia este pur şi simplu viaţa, fără zorzoane, fără alambicări sau redundante labirinturi...

Subiectul cepei, al straturilor ei ca niște petale, al plânsului fără durere, al conexiunii ei cu pământul, al comparației ei cu planeta, ba chiar cu o galaxie, a fost abordat magistral și de Neruda în Odă cepei. Probabil că el ar trebui să fie reperul cel mai elocvent atunci când se face o analiză comparativă pe subiect. Ce-i drept, Neruda aprofunda subiectul, stabilea conexiuni în toate direcțiile, multiplica sensurile, nefiind preocupat de ludic pentru a ambala mesajul liric, poezia însemnând pentru el altceva. Însă, fiecare poet cu stilul lui, cu preocupările lui, cu jocurile sau neliniștile metafizice care îl caracterizează... Ochiul critic e dator să creeze conexiuni, să arate lumii întregi în ce fel se integrează poeții în conștiința universală, cu ce vine fiecare, ca mesaj, ca viziune.

nu e nevoie să te justifici, era un compliment. Oricum, este frumoasă modestia ta. Cât despre nivel, tu oricum eşti cu 2 metri mai sus...:))

Ai citit Suprema servitoare, de Brumaru? E pe același stil și aceeași linie ideatică. Curul e la loc de cinste și acolo. Într-o poezie erotică nu trebuie să ne tenem de cuvinte. Părerea mea e că Liviu Nanu e, oricum, mai atent și mai ponderat decât Brumaru, el punând în primul rând accent pe ludic și jocurile de cuvinte.

sincer să fiu, aş vrea să văd cât mai mulţi utilizatori de pe acest site că abordează textele de această manieră, să intre în profunzime, să explice, să evidenţieze elementele pozitive, să ajute la îmbunătăţirea textului, dacă se poate, prin evitarea unor elemente nepotrivite... Îmi plac dialogurile profunde, îmi place literatura, îmi place să am cu cine şi despre ce. Acest site poate creşte enorm dacă, în locul banalelor felicitări şi în locul unor reciprocităţi superficiale, s-ar face analiză constructivă pe texte. Ştiu că asta necesită un anumit efort, ştiu că necesită timp. Dar chiar şi un comentariu mai elaborat, săptămânal, din partea fiecărui utilizator activ, ar schimba situaţia în bine. Mulţumesc şi felicitări!

nu aş vrea să mă gândesc la ceva ce nu am observat, mai ales, la prima citire, şi nici la a doua. Simţul meu de obsevaţie este foarte ascuţit, dacă e ceva strident, nepotrivit, observ aproape din prima. Repetiţiile sunt ok, se încadrează în tehnica repetitivă a anaforei. Probabil ai poetizat aşa fiindcă aşa ai simţit, acest lucru nu se explică logic, este un procedeu dictat de trăirea interioară. Când îl conştientizezi că-l foloseşti, deja devine un element indispensabil din bagajul tehnic. Deci, nu-ţi face probleme şi nu te gândi foarte mult la aceste aspecte. Ce contează în primul rând este sinceritatea autorului cu sine însuşi. Când există sinceritate, tehnica se mulează pe ea, cuvintele, expresiile, metaforele, vin de la sine. Când textul e prea gândit, prea didactic, prea intelectual, sau când în mijlocul procesului inspirativ te întrerupi prea des, pentru a consulta dicţionarul sau AI-ul, ca elemente de corectare sau îmbunătăţire a limbajului, este posibil să te deconectezi de tot de la firul inspirativ şi să devii fals. Per total, nu am fost deranjat de vreo posibilă rearanjare a textului, iar nesiguranţa ta e un lucru bun pentru mine. E normal, atunci când eşti inspirat, să nu fii sigur de ceea ce scrii, chiar să nu fii sigur de ce ai vrut să zici cu adevărat, fiindcă translatarea informaţiei provenite din logos acţionează, de multe ori, ca un dicteu automat, specific suprarealismului, autorul fiind un simplu spectator. Bafta!

prin urmare..., voi analiza eu acest text, fiindcă m-a atins şi fiindcă am şi ceva în comun cu el. În urmă cu 14 ani, în vol. Suflet zilier, abordam subiectul, de o manieră diferită, cu un alt sens, iar în momentul în care am citit textul dv., am făcut imediat conexiunea, chiar dacă a trecut ceva timp de atunci. Vorbeam, pe vremea aceea, de unii oameni şi hainele lor, de unii oameni care poartă hainele altora până găsesc un defect, pentru ei viaţa fiind doar un magazin de cumpărături în care pot proba orice suflet în faţa oglinzii, până se plictisesc... Atunci, desigur, era vorba de altceva, dar haina, iată, ca temă comună, poate aduce idei noi, iar comparaţia ei cu singurătatea, este foarte bună. Singurătatea, în cazul lui Teodor Dume, nu e ca o haină scumpă, după cum spunea Maria Neagu într-un poem, ea fiind ceva cu care omul s-a obişnuit, devenind o parte din el, o parte cu care a căzut la pace, o acceptare a singurătăţii ca fenomen firesc al existenţei, al trecerii timpului. Singurătatea, totodată, are dublă valenţă, îmbrăcând umbra. Această metaforă foarte reuşită se vrea a accentua starea specifică singurătăţii, cu toată liniştea, introspecţia şi extrospecţia specifice ei. O singurătate la care e complice Dumnezeu, fiindcă, nu-i aşa, nihil sine Deo, totul se întâmplă cu voia lui, sub acest petec de cer rezervat fiecărei fiinţe. E şi un vers cu schepsis aici: tocmai de aceea nici nu o probez. Ceea ce denotă faptul că singurătatea nu ţine de mărime, de trup, fiind o chestiune ce ţine de feeling, de trăire, sugerând faptul că ea se mulează pe altceva fără formă, fără mărime fizică, şi anume sufletul.

Merită o analiză serioasă. Cred că orice autor vrea așa ceva, un comentariu serios, elaborat, care să nu semene cu altceva.

faină, puternică, expresivă această descriere a mim-ului, alcătuire la unison a fostului act al iubirii, redus la tăcere: ca și cum singurul personaj, extrem de banal, / e acest mim, făurit din ecoul cuvintelor noastre. La strofa a doua aş fi înclinat să scot prima conjuncţie şi.

interesant şi aici: agonia unui vers îngropat sub asfalt, / un fluture alb, după miros.

Ideea e foarte bună, din ambele perspective: fie că te referi la versul alb, cu toate că scrisul e negru, dar mergi pe ideea mai poonunţată a scrisului alb pe negru pământului. Fie că accesezi simbolistica fluturelui, el fiind sufletul, iar albul reprezentând puritatea.

La sfârşit, apare ticul nervos, o urmare firească a nefericitelor întâmplări, iar convenţia finală, frumos parfumată, e cireaşa de pe tort, poezia, pe de-antregul.

Nu mi-e greu să descifrez sensurile şi simbolurile poeziei tale. Eşti poetic, eşti inteligent, ştii să dozezi totul, să nu oferi explicaţii suplimentare, să îndemni cititorul la reflecţie

felicitări!

dpdv, limba, folosite, după, pe, ajutor etc

Sonetul are o formă fixă, trebuie să respecte niște reguli. Cel puțin, dpdv al tehnicii, trebuie să fie perfect, dacă se vrea să rămână sonet. Limba română, la fel, trebuie folosită perfect dodv al corectitudinii. Imperfecțiunile pot apărea din ambiguități, neclarități, alambicări, asonanțe excesive, ideatică redundantă, sofisme, metafore pleonastice etc etc. Acolo trebuie lucrat la perfecționare, în cazul în care tehnica și lumba sunt filosite corect. Cel mai bun exemplu din literatura română, dacă e să vorbesc de perfecționare, e Eminescu. El a trudit la îmbunătățirea ritmului și a rimelor, după ce, în prealabil, a scris textele în vers alb. Da, el a scris mai întâi ideea pe hârtie, a transpus un fir narativ existent în mintea sa, o imagine generală ivită în procesul inspirativ, și nu a scris la ce aduce rima. Nu a fost constructor de versuri ghidându-se duoă ce aduce rima. Să zicem că Agonia poate fi considerată un fel de manuscris pe care poți opera modificări, așa cum făcea Eminescu, în plus beneficiezi și de ajutorul celorlalți. Preferabil ar fi lucrul acasă, astfel încât creația finală să fie la un nivel cât mai înalt. Să scrii mii de sonete și să ceri ajutorul în continuare pe site, e ceva cam ciudat. Ca și când noi am face corectură gratuită pe textele lui Ștefan. Cu siguranță că Ștefan nu face pe prostul atunci când cere opinii, strategia lui este de a atrage cât mau mulți oameni care să îi corecteze textele oe gratis. Apoi le poate publica, lejer, într-un nou volum, fără să mai ceară ajutir suplimentar.

E un poem foarte bine alcătuit. Și eu vă mulțumesc pentru receptivitate, cooperare!