șters

Soarta!

şi eu care credeam că este vorba de Turn, de Cezar Ivănescu.

Adela, Ana, Bugiana, Dumernica, Dragaia, Foiofia, Lacrimioara,Lacargia, Lemnica, Liodiana,Liana, Magdalina, Oprișana, Oana, Ogrișteana, Păscuța, Roșia, Rudeana, Ruja, Ruxanda, Simioana, Sandălina, Tiranda, Todosia, Trandafira?

babele lui Martie, iar flăcăul să fie Mărţişorul?

mă gândesc la acele haturi, care se pot asocia cu veniera primăverii, dezgheţarea pământului...

şi ţi-am făcut, în calitate de consilier funerar onorific, şi un cadou, prin puterile mele de mentalist transcendental::)) Ai grijă, touşi, cu banii negri, că sunt toţi cu ochii pe noi, chiar şi aici!

creştea un nuc, care făcea nuci cu coajă mai tare! Vorbim, totuşi, de un autor impunător prin poezia sa profundă şi inteligentă, care are şi un dram de orgoliu! Sunt curios care va fi reacţia ta dacă critica literară te va semnala în lumea literară, acea lume în care ai făcut primii paşi. Va fi percepută ca glorie menţionarea ei la biografie sau va fi percepută ca o chestie firească? Până una-alta, fragmentul lui Dan Iancu şi prefaţa Ottiliei sunt lucruri care au deschis calea. Vorbim, ca să fac şi referire la poezia ta şi să nu fiu off-topic, de amintiri care vor rămâne afară, ca fluturii pe stratul de hârtie. Dar până să ajungi acolo, vor fi parte din tine, fiindcă toţi cei care vor scrie despre tine, vor scrie pe paginile din tine, fie că vrei, fie că nu vrei. Va fi tot o curgere, de la unul la celălalt, precum în ultima strofă din poem. Şi în această curgere, se vor îneca toate şoaptele demonilor sau piţigoilor. Şi te vei întoarce la tufiş, deghizat în piţigoi, sau vei fi vultur?

Rămâne, firească, întrebarea din poem: Cine

ne-ar asculta inimile
când acestea tresar
la adăpost de lumină ?

cu drag, felicitări încă o dată pentru poem!

în acest poem nu aţi eficientizat limbajul

Că cerul de peste noi - oare nu este evident că el este peste noi, doar dacă e cer şi frunză? Mai bine puneţi albastrul de peste noi, fiindcă oricum aveţi cerul la sfârşit

Să ascultăm cum în carne,
Unde vor umbla viermii ce
Ne vor digera,

exprimare nepoetică, explicită, lipsind rafinamentul stilistic. Plus că e prea morbidă, de pe timpul lui Baudelaire.

metafora de la sfârşit este interesantă. problema e ca partea curbata a acestui Arc-en-ciel e in sus, iar deschiderea e in jos! Intinderea cerului se rezuma astfel doar la pozitionare verticala, nu si la tensiune si sagetare. Aş fi pus umbra in planul inferior, cu care să se străpungă cerul.

observ şi că aţi pus rimele la distanţă, să nu bată la ochi
ceea ce denotă că aţi avut un pic grijă de text, dar nu suficient

Nu fac analiză pe text, fiindcă totul e clar, bine spus, pe stilul tău caracteristic, așă că doar las un semn, așa ca o amintire. Datorii nu am. Dar bine că ai tu în locul meu:)

cu acel tovarăși. Iar ghiară-și, nu are nicio logică dpdv gramatical. Rimele de la final, vai de mama lor! Hârtii-știi-pirostrii. Cum te lasă omul din mână, cum uiți tot ce ți s-a spus.

Mi-a plăcut, în schimb, rima afară-și, acolo ai nimerit-o bine.

Și ți-am zis, nu te mai plânge atâta, tu și ceilalți sonetiști vă puteți comenta, vă puteți ajuta reciproc. Dar fă și tu un efort în acest sens.

Acesta este unul dintre cele mai profunde poeme pe care le-am citit în ultimele luni pe Agonia. Toți căutăm răspunsuri, mergând pe un pod de umbre, însă descoperim o altă față a existenței, o altă dimensiune neclară, confuză, aproape invizibilă, pe care autorul încearcă să o descrie cu mijloacele sale poetice, poemul fiind o adevărată arhitectură scoasă din jobenul extrasenzorial, dar și din dicționarul introspectiv. O lume situată la granița percepțiilor umane, între realitate și visare, între ceea ce este și ceea ce nu poate fi niciodată, între ceea ce este măsurabil, prin sunete fine și pași fără urme, și ceea ce este o liniște tăiată în felii subțiri. Un dans al misterului la care poți participa numai dacă închizi ochii și privești cu celălalt ochi, singurul care poate străbate neclaritatea, obscurul, abstractul. O descoperire a clarității sinelui, în mijlocul neclarității dominante. Ca o observație, pentru finețe, în loc de verbul făcut, ar merge urzit. Felicitări!

macar exista o explicatie, cu toate ca sunt niste lucuri care ar trebui, cumva, remediate. Modificarile minore aduse unui text recomandat, fie ca sunt corectii gramaticale, fie ca sunt imbunatatiri, nu ar trebui sa duca la pierderea recomandarii, iar editorul, dupa discutiile care au loc intre autor si cititori, ar putea reveni cu instelarea, tocmai fiindca autorul a tinut cont de opiniile celorlalti. Altfel, daca un text ramane cu greseli sau intr-o forma care nu mai corespunde cu alegerea finala a autorului, exista riscul ca el sa fie promovat de cititori, in forma nedorita. Iar daca autorul pleaca de pe site sau trece in nefiinta, sa ramana varianta necorectata si necizelata, ceea ce ii aduce un prejudiciu. Tocmai de aceea, ar fi fost frumos daca autorul si editorul ar fi ajuns la un acord, in urma unei discutii transparente, sub text, prin care sa se decida daca instelarea ramane in urma unei modificari. Dar, de vreme ce nici macar nu se stie cine a recomandat textul, si nici macar nu se cunosc motivele pentru care a fost recomandat, recomandarea ramane un obstacol pentru evolutia textului si pentru incercarea autorului de a se perfectiona si a transmite cititorilor un text cat mai rafinat cu putinta. Din punctul meu de vedere, creatia literara trebuie sa merite cel mai mult respect, fiindca e vorba de limba, de actul daruirii in sine, de munca depusa de autor. Si mai este si un aspect, negandit de nimeni. Daca autorul e de acord cu o modificare, care nu va fi facuta pe site, din cauza recomandarii, atunci altcineva poate observa metafora su figura de stil care s-ar fi dorit a fi folosita si o poate folosi ca bun propriu, nemaifiind protejata in niciun fel de drepturile de autor. Te trezesti, tu, Ilie, ca metafora pe care ai vrut so folosesti in text, dar nu ai facut acest lucru, ti-a fost furata de altcineva, pur si simplu pentru ca nu te-ai decis asupra acestui aspect. O publica pe hartie, o inregistreaza cu ISBN, si ramai cu buza umflata. Si asa am obervat ca se practica plagiatul pe aici.

care nu isi aveau locul sub acest text

şi vin cu o intrebare pe text, fiindca Ilie nu s-a prins de subtilitatea eliminarii acelui Afara

fara afara, fluturii apar din dubla ipostaziere, fluturi interiori, ai dragostei, inghetati pe stratul diafragmei, care si ea tot pamant este

si fluturi exteriori, sugerand, si efemiritatea, si racirea, si indepartarea

de ce sa nu pastrezi frumusete de dublu sens semantic, prin eliminarea unui cuvant? De ce sa nu lasi cititorul sa aleaga el unde simte fluturii?

si de ce sa nu fie rana de rana curgerea?

simt ca textul a ramas la un stadiul de larva, in loc sa zboare spre inaltimi inegalabile

caci nu steaua aia rosie ii ridica valoarea, blocandu-l pe autor, ci adevarata cizelare!

fiindca prostul de mine, stie ce vorbeste, Ilie!

ar fi la fel de înţelepţi ca editoriii de pe Agonia, care recomandă texte fără analiză pe text sau cu comentarii de 1 rând, atunci fiecare cronică literară s-ar reduce la dimensiunea unui aforism, iar alături s-ar desena frumos o steluţă, în funcţie de culoarea ochişorilor lor, ca să se bucure autorii de plusul emoţional. Eventual, s-ar putea pune şi o rubrică specială în care autorul să justifice de ce cronica are doar 1 rând, iar în cazul în care lipseşte numele criticului de sub cronică, autorul să încerce să explice cititorilor că respectivul critic a avut o anume crampă la creier sau la stomac, şi că numele lui nu este relevant, de vreme ce steluţa există, aforismul există, iar autorul textului poate crede în contnuare în şansa lui, imaginându-şi, în timp ce doarme, cu ochii întredeschişi, că urmează o cronică, un nume, un studiu literar, iar, apoi, marele public va fi în extaz, ba chiar şi Dumnezeu va aplauda fericita continuare a cronicii şi dezvăluirea numelui maestrului exeget. Sper să nu deranjeze parodia mea făcută la adresa criticilor literari.

şi de o fineţe extraordinară! Fiindcă lasă în suspans concluzia, făcându-l pe cititor să se gândească neforţat dacă există un folos în toată această poveste. Desigur, autoarea alege, dar pot spune că este foarte bună sugestia. Oricu, chiar dacă nu se aplică, poemul rămâne la cote înalte.

Un poem în care Adam și Iisus coexistă în trupul poetului, încă de la naștere, durerea fiind semnul acestei locuiri, acestei prezențe, iar aici se face și o paralelă între coasta din care a fost făcută femeia și coasta Mântuitorului, străpunsă de suliță. Din viața lui Adam se naște dătătoarea de viață, din coasta lui Iisus curg sângele și apa, prefigurând veșnicia, înmugurirea morții. Mirosul acela l-am mai întâlnit și la Nichita, în Roata cu o singură spiță, pe când mirosea a mort de pe altă planetă, iar roata, fiind linie, tot la veșnicie se raporta. Spița în cazul dv. poate fi credința, asigurând continuitatea pe acest drum al Golgotei personale. Moartea, prin înmugurire, reprezintă o personificare a Raiului, altfel, dacă ar fi fost doar descompunere cu un miros pestilențial, nu ar mai fi oferit această perspectivă optimistă, revelatoare. O mică observație ar fi că în penultima strofă reiterați ceea ce spuneți în a doua, cu privire la Iisus, ceea ce impune o completare, cu factor de întărire: nu sunt eu, ci TOT acela care..., în tandem cu Și, tot de când m-am născut,... Poemul, religios în esență și trăire, mi-a plăcut, iar alegerea repetițiilor, ca tehnică poetică, este inspirată. Mă bucur că nu ați insistat cu rimele, de data aceasta, și ați lăsat textul să respire.

care a fost intenţia dv. şi care este publicul ţinţă. Şi, tocmai de aceea, am salutat acest demers. Că prozodia nu e mereu perfectă, e de înţeles cumva, fiindcă trebuie făcute multe compromisuri din cauza substantivelor proprii. Eu zic să continuaţi şi să nu ţineţi cont de gurile rele.

De două lucruri mi-am amintit citind acest poem. Primul, că Dumnezeu răspunde la orice întrebare, dar cine acceptă tăcerea ca fiind cel mai folositor răspuns? Al doilea, că Dumnezeu, prin nemişcarea sa, spune totul. Asta cu privire la El. Apoi, m-am gândit la faptul că viaţa omului este o floare ruptă din veşnicie şi pusă într-un vas plin cu sânge. Sau, o mână de moloz într-o urnă, la fel cum pui cenușa unui om drag cu iluzia că așa îți va fi alături. Iată, deci, din ce perspectivă am făcut conexiunile, pentru a ajunge la final. Unul la care mă întreb dacă povestea aceea cu renaşterea din cenuşă mai este posibilă în acest context al paradoxurilor şi al tuturor nebuniilor, ciudăţeniilor, care se întâmplă peste tot. Am citit cu plăcere!

Mă bucur că am putut ajuta cu ceva!

Nu-ți place?

Mie mi se pare că absorbirea sună bine în context. Și e mult mai poetic.

şi mie mi-a plăcut acea metaforă, mai ales pentru că mi-a amintit că suferinţa este singurul chirurg care poate înlătura cataracta ochiului lăuntric, o temă generoasă, abordată de foarte mulţi scriitori, care m-a inspirat şi pe mine cândva.

Observ şi brutalul, nemilosul asimilează, spus ca din topor, în contradicţie totală cu fineţea acelei membrane a luminii, ducându-mă, prin această necioplire a marmurei, pentru a scoate fineţea la suprafaţă, la celebrele fraze din Star Trek, spuse de rasa borgilor: We are the Borg. You will be assimilated!

Chiar dacă reiterează lucruri spuse de alţii, chiar dacă se mai poate umbla la fineţea exprimării, poemul este Ok şi aşa, mai ales pentru fanii inegalabilului Star Trek.