Arhitectura neclarului

Acesta este unul dintre cele mai profunde poeme pe care le-am citit în ultimele luni pe Agonia. Toți căutăm răspunsuri, mergând pe un pod de umbre, însă descoperim o altă față a existenței, o altă dimensiune neclară, confuză, aproape invizibilă, pe care autorul încearcă să o descrie cu mijloacele sale poetice, poemul fiind o adevărată arhitectură scoasă din jobenul extrasenzorial, dar și din dicționarul introspectiv. O lume situată la granița percepțiilor umane, între realitate și visare, între ceea ce este și ceea ce nu poate fi niciodată, între ceea ce este măsurabil, prin sunete fine și pași fără urme, și ceea ce este o liniște tăiată în felii subțiri. Un dans al misterului la care poți participa numai dacă închizi ochii și privești cu celălalt ochi, singurul care poate străbate neclaritatea, obscurul, abstractul. O descoperire a clarității sinelui, în mijlocul neclarității dominante. Ca o observație, pentru finețe, în loc de verbul făcut, ar merge urzit. Felicitări!