șters

felul în care te-ai jucat în acest poem, reinterpretând povestea biblică, mi-au plăcut și rimele... și chiar m-am bucurat că l-ai readus pe Kamadeva în poezie, călcând, fără teamă, pe urmele lui Eminescu. Și după toată această joacă amoroasă cu îngeri și demoni, ai concluzionat, inspirat, cu tăcerea. Felicitări!

tu eşti micul Pessoa, iar Agonia este Cartea neliniştirii tale. Trecutul muzei tale, ţi-e şi salvare, şi blestem.

Te-am ginit!

Simt că poemul dv. abordează nişte teme existente în "La steaua" cum ar fi: distanța dintre idealuri și realitate (imaginea unei stele care, deși strălucește, poate fi deja stinsă) şi natura efemerității luminii şi a fragilităţii (Cenușa altor luciri - lumina pe care o vedem poate fi rezultatul unor evenimente trecute; iar ideea de efemeritate şi ciciclicitate, cât şi acel întuneric aotcuprinzător, sunt prezente şi în Scrisoarea I, mă refer la "Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară" şi "Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază"). Iar finalul face trimitere la S-a dus amorul, încarcerarea aceea sugerând aceeaşi stare inevitabilă, claustrofobică, limitativă, accentuând tristețea, melancolia, neputinţa. Oarecum, Visul misterios din S-a dus amorul. Totuşi, ca inspiraţie ideatică şi imagistică, se acceptă, fiindcă aţi folosit firul de iarbă pentru a lega sau delimita planurile. Sau, dacă ne gândim la Firele de iarbă ale lui Whitman, firul poate fi considerat că face parte dintr-un întreg mai mare, iar moartea nu este un final, ci o transformare, exemplul concret al regenerării şi al transformării fiind dimineaţa nouă din Inoportunism. Un poem interesant, per total, mai ales că este ca un nou feroviar al mai multor linii poetice.

la versurile 2 şi 6. Dar să ascultăm şi alte păreri în această privinţă. Fără să întrebi tu pe nimeni.

Și mie mi se pare că începutul este foarte reușit. Și mai e și metafora aceea a durerilor domesticite, devenind pietre, însă intromisiunea protonilor, nucleelor, parcă încarcă prea mult imaginea. Finalul, iese din peisaj. Știu că asta se vrea, dar nu rezonez cu el.

chiar dacă abordează o temă arhicunoscută. Poate că versul final, care este și titlu, aduce acel ceva poetic în plus, care mă atrage,însă nu e ceva căutat, forțat, ci vine ca o concluzie firească. Sunt ok și rimele, dar la ritm parcă simt ușoare poticneli la versurile 4 și 5. In orice caz, rămân cu o impresie plăcută după lectura acestui poem.

să stai la un pahar, într-un bar, după o zi obositoare, faţă în faţă cu o persoană oarecare, şi să poţi descrie, ulterior, cu acurateţe, gândurile pe care le-ai avut în spatele sorbitului, intuind, totodată, gândurile celuilat, îmi sună ca o poveste reală, chiar dacă pare o prostire generalizată sau o comedie provizorie. Unii beau şi nu-şi mai aduc aminte nimic, ori, textul acesta, demonstrează contrariul şi vine şi cu o notă de umor care destinde şi întregeşte atmosfera poetică. Parcă aduce un pic şi cu discuţiile dintre Celentano şi Firicel, după o porţie bună de alcool. Textul are acel ceva care mi-a plăcut.

cu care vor rezona cei care cunosc, simt, felul în care se pot deprecia relațiile între doi oameni care, la început, și-au jurat iubire. Un fel de monument închinat trecutului, dar și un îndemn pentru pasul înainte, acompaniat de cadența pașilor poetici. Poate că textul aduce la început cu o ușoară lamentație, dar e vorba despre sinceritate și autenticitate.

E mai clar.

dar rimele generate de verbele la imperfect, creează impresia de lipsă de dexteritate stilistică. Mai ales acel: cel risipeam. Ar fi mers risipite. Finalul e puternic.

Primele două versuri din strofa a doua sunt alambicate. Și ca structură, și ca sens. În rest e bine.

Atingerea ei se face pe tot corpul, atingerea blocului doar pe porțiunea inferioară, accesibilă înălțimii orbului. Din acest motiv, aș înlocui blocul cu locuința în prima strofă, ca doar orbul nu e Omul-Păianjen. Asta una la mână. A doua la mână, fiindcă orima strofă sugerează un tip de atingere, trecerea la atingerea din strofa a patra ar trebui să fie marcată prin factorul suplimentar, conjuncția și: Ne atingem și hoțește. Nu ar dăuna nici stilistic, fiindcă conjuncția și întărește și furtul administratorului. În rest, un poem bun, în stilul lui Doru, plin de năstrușnicii erotice douămiiste, care denotă și fantezie, și umor.

Iar acest text, cald, suav, bine construit, închinat iubirii, merită, cel puțin, o stea de încurajare.

În prima strofă, versul 4 este în plus. Purtat de aripi spune deja totul. Umbra ce o nasc, e incorect gramatical. Trebuie: pe care o nasc. Și mai aveți o mică cacofonie:întoarcă ca.

și vă felicit!

Mi-au plăcut mai mult strofele cu Iliada și cotorul de măr. Acolo pari mai natural, mai credibil, iar metaforele nu par a veni dintr-o dorință de epatare, dintr-o nevoie de a demonstra ceva. Există mai multă armonie între metaforă și sentiment, fără exagerări, fără discrepanțe, fără teribilisme. Sfârșitul, prin acea jertfă jegoasă, îmi strică dispoziția, mă trimite în stradă, la limbajul de mahala, unul de care cred că trebuie să te debarasezi. Trebuie să ajungi, cumva, la o autoevaluare corectă a poeziei tale, să separi frumusețea, esențele, de redundanță, prețiozități și teribilisme. Să tai cu încredere și fără milă din tot ce ți se pare inutil la a zecea citire, după săptămâni de dospire a textului.

dacă se vor citi texte de pe site, s-ar putea citi şi comentariile cele mai echilibrate, cele mai pertinente. Măcar un fragment, dacă sunt lungi. Se va vedea ce facem noi aici, caracterul constructiv, ajutorul oferit autorilor.

noua deschidere a Agoniei, prin acest frumos ambasador, noul post de radio, la care se adaugă şi site-ul, cu tot ce se întâmplă pe el, denotă preocuparea pentru cultură, mai mult ca niciodată. Oamenii ascultă, oamenii văd, iar genul acesta de întâmpinare şi promovare culturală, va avea un impact pozitiv. Lucrurile au fost bine gândite şi îi felicit pe toţi cei care au realizat ce înseamnă cu adevărat cultura şi ce destindere şi bucurie poate aduce o astfel de abordare.

am avut impresia unei asemănări stilistice cu Saint-John Perse, diferenţa fiind dată de lipsa semnelor de punctuaţie. Dar m-am prins. Lipsa semnelor e intenţionată, tocmai pentru a descrie haosul din jur, rapiditatea cu care ne lovesc informaţiile, ducându-ne în pragul alienării. De altfel, percepţiile senzoriale şi distorsionarea lor, cât şi a timpului, cu limbile prea scurte sau prea lungi, sunt excelent poetizate şi asta s-a şi vrut din partea autoarei care este pe fază la tot ce se întâmplă. Mă gândesc, citind poemul, dacă „Ce ti-e scris, in frunte ti-e pus!”??? Căci aşa pare. Probabil că daca iti doresti cu adevarat o cale de ieşire, o găseşti. Altfel, rămâi doar cu scuza, justificarea. În orice caz, poemul acesta, inteligent construit, lasă loc şi reflexiei, dincolo de haosul din jur, ori asta este marea lui calitate. Bine, aici depinde şi de gradul de înţelegere al cititorului. E bine că nu i se dă mură în gură. Chiar f bine!

să las acest text fără steluţă. Însuşi versul acela e luminiţa de pe tort, la împlinirea unui eon de abisalitate. Mi-ar plăcea să te văd mai activ pe site, dar mă mulţumesc şi cu lectura sau relectura unor texte precum acesta.