șters

Un text muncit, construit, ca să iasă cumva, dar care nu transmite. Poezia înseamnă emoție, nu făcătură. Chiar și la un text suprarealist, există substrat emoțional. Și sunt probleme grave la rime. Galactic nu rimează cu frenetic, clipe nu rimează cu rătăcite, plus alte câteva asonanțe foarte deranjante. Nici metrica nu are nicio noimă. Bine, cineva care nu se pricepe, ar putea zice că ceea ce spun eu sunt mofturi. Tocmai de aceea, invit câțiva agoniști care se pricep foarte bine la rime și metrică, să-și spună sincer părerea despre acest text.

Te salut, Daniel Bratu! Ofer eu solutia pt un ritm cum trebuie la versul 4, strofa 1. Ca doar nu te tin pegasii pe loc.

și-n cer, cai albi poeţii trag de hamuri.

Foarte bun text domnule Stanica Ilie Viorel! In afara de mica greseala semnalata de Leonard Ancuta, nu ai ce sa-i reprosezi. Ar mai fi acolo la pestele care o soarbe, cu care nu prea sunt de acord. Mai degraba ce o absoarbe, ce o respira. Mai aveti obstacol, apoi infrunta, apoi lupta. Pai daca este obstacol, nu mai trebuie infrunta, ca se intelege. Care se lupta cu ea, se deduce iarasi ca este vorba de ea din obstacol, ajunge doar luptandu-se, sau mai bine: zbatandu-se (ca o sugestie, puteti folosi mai mult gerunziile decat sa abuzati pe pronumele relative) să-și prindă sămânța lângă izvoare. T.S. Eliot a demonstrat cat de frumoase pot fi gerunziile in poezie, cititi-i integrala poetica ca sa vedeti. Concluzia este că scrieți bine, că aveți idei bune, că sondați profunzimile... doar limbajul poetic mai trebuie puțin finisat. Cu deosebită plăcere, IC

ca să constat o eroare de sistem și niște versuri frumoase, cu trimitere la alți poeți. Pare o dedicație pentru Marin Sorescu, cu diferență că nu există recunoașterea vinovăției:

Ia să vedem:

onorată instanță
a orelor și secundelor,
mă declar vinovat!

(AM)

Mi s-a omorât timpul,
Onorată instanţă.

(Sorescu, poemul Pricina)

Și piramidele de ceață le-am mai întâlnit, la regretata Ileana Lucia Floran:

alunecă lacrimi
în stropi perfecți
care se sparg de caldarâm
devenind piramide de ceață...

dar, probabi, că a devenit o metaforă comună, intrată în conștiința tuturor poeților

Ideea este ca elementele de forță ale poeziei să denote originalitate, să se vadă inventivitatea și imaginația poetului.

Doar o părere.

un poem cu final puternic, luminos și trist în același moment. Lumini și umbre (fără legătură cu textul Otiliei Cazimir), într-o împletire armonioasă. Excelent!

Mi-a plăcut foarte mult comparația. Cred ca faceti o treaba buna, benefica. La urma urmei, va sacrificati timpul personal. Si pe mine m-ati ajutat si am luat o decizie care ma multumeste. Pe mai departe, vedeți sa nu pierdeti cu echipa care vine tare din urma. Ca sunt vreo 11 de Pessoa in viitorul selectioner, care sta la panda. Si va trimite la vreo echipa de judet:))

Nu il voi tutui pe Leonard Ancuta, ca sa nu ma dezobisnuiesc. Eu sunt multumit si fericit pentru faptul ca exista si oameni care se bucura de ceea ce le ofer. Asta este tot ce conteaza! Rezonanta sufleteasca! Fie ca sunt critici, academicieni sau agonisti. La cenaclurile alea nu aveam cum sa ajung din motive evidente. Pe cand voi participati la cenacluri in Romania, eu participam la festivaluri internationale de poezie in Canada, fiindca eu am fost plecat din tara vreo 9 ani. Iar de cand m-am intors, mi-am dat seama ca nu sunt deloc compatibil cu ceea ce se intampla in cenaclurile romanesti, in uniunile noastre de creatie etc. Ma rezum doar la publicarea in reviste si atat. Nu trebuie sa ma intalnesc fizic cu niciun poet, ca sa-si dea el seama de nu stiu ce. Eu voi respecta scrierile lui Leonard Ancuta si le voi trata cu maxima seriozitate. Salutare!

îmi plac mai mult textele, am scăpat un cuvânt

Dragă Leonard Ancuța, nu aveți de unde ști cum mă descurc eu cu poezia, fiindcă de când ne-am intersectat ultima oară pe Agonia, am mai scris încă vreo 50 de volume foarte bine primite de marii noștri critici și academicieni. Mai mult de atât, am reușit să cuceresc Franța, luând fața a mii de poeți francezi, iar francezii nu sunt chiar atât de idioți încât să premieze un român de 7 ori, în detrimentul francezilor lor. Am fost premiat la Paris de 3 ori, iar Parisul este leagănul cultural al Europei. Nici nu mai pun la socoteală că am citit peste 10 000 de cărți, că am publicat cronici în revistele mari din Româania (inclusiv în Luceafărul), că am luat premii pentru critică literară, ceea ce demonstrează că mă pricep destul de bine. Deci, se pare că nu am rămas deloc în bucla timpului. Racordarea la universalitate, la cultura franceză, m-a făcut să depășesc handicapul cultural de jumătate de secol în care se află literatura română, m-a făcut să înțeleg că poezia înseamnă mult mai mult decât ceea ce cred unii care nu au depășit granițele culturale ale țării noastre. Dv credeați că dacă am plecat de pe Agonia, am stagnat? Nu ați văzut în câte reviste mari românești am fost publicat sau în câte au apărut articole despre mine? Eu unul nu cred că Leonard Ancuța a avut timp să citească tot ce a scris Ionuț Caragea sau tot ce s-a scris despre el, fiindcă, sinceri să fim, i-ar fi luat ani buni din viață. Cu toate acestea, scopul meu nu este să-l conving pe domnul Ancuța că eu scriu bine, eu sunt conștient de ceea ce fac, de cine sunt, și nu am nevoie de confirmări. Mai ales, aici, pe Agonia. Sunt aici pentru a mă bucura ca un copil de o mai veche jucărie și pentru a fi de ajutor celor care caută ajutorul. Și pentru a învăța ceva, atunci când este cazul. Numai de bine și tot respectul meu!

textul acesta, păstrând proporțiile, îmi aduce cumva aminte de Kipling, fiindcă în If, vorbește și el despre vis și nemărginire: "De poţi visa, dar fără să te robeşti visării. Un început simbolist, cuminte dar pustiitor, pentru a intra în tărâmul celor o mie și una de nopți. Forța poemului vine de la calul alb care tulbură liniștea, iar finalul, paradoxal, vrea să ne trezească din reverie, amintindu-ne cui trebuie să îi plătim tributul. Îmi plac mai textele în care filosofați decât cele în care abordați, luminos și senin, tematica mării.

Un text interesant, cuprinzând adevăruri incontestabile despre oameni și frunze. L-am citit cu plăcere! Versurile din prima strofă, referitoare la presat, m-au dus cu gândul și la formarea papirusului, cu toate că ingredientele sunt diferite... Se poate jongla pe această idee. Pe de altă parte, stratul de frunze de toate culorile are o importanță nu se raportează doar la un ram, la o ramă, fiind pregătit să devină noua hrana a pământului. Un stil interesant și niște idei în fața cărora nu poți rămâne indiferent.

Pentru că orice text trebuie privit cu dragoste și înțelegere, nu cu greață (la urma urmei, suntem oameni, ființe superioare, care creează ceva înspre salvarea noastră și a umanității), așa privesc și eu acest text scris de domnul Leonard Ancuța. Citind, îi înțeleg durerile, tristețile, suferințele, de unde și frustrările care, uneori, răbufnesc în comentarii sau în texte. Nu este singurul care are ficatul și fierea în pioneze, nu este singurul cu dureri atroce care îi macină trupul și mintea, nu este singurul care se târăște în mizeria acestei vieți. Textul trebuie privit cu respect și compasiune, chiar dacă aș vrea, uneori, să văd autorul depășind această barieră a suferinței, să-l văd calm, senin, înțelept, luminos, bucuros, în ciuda tuturor porcăriilor prin care trece. Pentru că, peste tot și toate, există un Dumnezeu. Poezia este o cale sinuoasă, dificilă, de mântuire, de purificare, un adevărat catharsis. Se simte că autorul e sclav în propria condiție, negăsind portița de ieșire. O va găsi? Zilele crunte de beție îți pot amorți durerile, mai ai curajul să te ridici, să mergi mai departe, să înfrunți acest inamic nedorit... Se vede și din comentarii că autorul este un om singur, atât de singur încât îi place să vorbească despre propria poezie cu toți cei care îi ies în cale, să spună tot ce poate face el, pentru a se descărca, cumva, de traumele sale, pentru a da importanță propriei sale existențe. Textul e la granița dintre jurnalul personal și poezie, e direct ca exprimare, traumatizant, având și câteva metafore bine alese. O steluță virtuală și din partea mea!

Foarte frumos text! Și foarte expresivă și imaginea alăturată! Parcă nu aș fi pus "de oameni" la titlu. Se subînțelege oricum. Iar la sfârșt, în loc de demola, aș prefera "nărui" (fiindcă atinge mai multe conotații), dar asta ține doar de gustul meu estetic.

m-am tot gândit, dând dreptate amândurora. Pomul este apreciat pentru florile și fructele sale, pe când copacul pentru arborescența sa, pentru frunzele sale. Paradoxal, de la distanță orice pom falnic pare copac, atunci când nu i se văd culorile rodului sau ale florilor. Să fie vișinul personificarea unui bărbat plecat la distanță, un bărbat care lipsește autoarei? Nu știu, șmecheria este că tocmai această greșeală, intenționată sau nu, intrigă lectorul. Și să nu uităm, una dintre cele mai cunoscute melodii românești se numește Un copac cu flori. Să se fi inspirat autoarea tocmai din acea metaforă? Hai că devine foarte interesant acest text aparent simplu la prima vedere!

dar poate fi și dragoste în lanul de grâu.

Un text subțire, care descrie lucruri firești. Doar ultimele două versuri transmit ceva. Parcă ar fi rupt dintr-un text mai mare și mult mai profund. Cum ar fi dacă ați construi în jurul acestui text minuscul?

un text plăcut, cu iz de ploaie și sentimente aflate umăr la umăr... Cam așa cum ne obișnuia și Otilia Valeria Coman în perioada tinereților sale... Vedeți că textul s-a postat de mai multe ori, din cauza unei erori de connection timeout. Mi s-a întâmplat și mie... Mult succes mai departe!

Chiar dacă poemul este de suprafaţă, el reflectă un adevăr incontestabil. Se simt candoarea, blândeţea, pacifismul şi este bine că aceste valori devin vizibile pentru noi toţi.

O să dau şi eu o mână de ajutor la revigorarea Agoniei, chiar dacă, în trecut, am avut răfuielile mele cu nişte tipi de sus. Trece vremea, ne maturizăm, ne aducem aminte de unde am plecat, revenim şi încercăm să ajutăm. Este nevoie şi de oameni competenţi, este nevoie şi de pasionaţi de scris. Lumea preferă Facebook, unde interacţiunea e imediată, dar informaţia pe Agonia e mai bine organizată şi nu există atât de mult balast vizual. Cei care acţionează în găşti ar trebui să realizeze că laudele reciproce nu îi vor ajuta să evolueze. Fiecare ins trebuie să fie sincer şi să încerce să ajute orice autor să capete încredere în fărâma lui de potenţial. E spre binele general al literaturii, în această epocă a războaielor şi a degradării.

colivie, rectific.