șters

Dragă Leonard Ancuța, nu aveți de unde ști cum mă descurc eu cu poezia, fiindcă de când ne-am intersectat ultima oară pe Agonia, am mai scris încă vreo 50 de volume foarte bine primite de marii noștri critici și academicieni. Mai mult de atât, am reușit să cuceresc Franța, luând fața a mii de poeți francezi, iar francezii nu sunt chiar atât de idioți încât să premieze un român de 7 ori, în detrimentul francezilor lor. Am fost premiat la Paris de 3 ori, iar Parisul este leagănul cultural al Europei. Nici nu mai pun la socoteală că am citit peste 10 000 de cărți, că am publicat cronici în revistele mari din Româania (inclusiv în Luceafărul), că am luat premii pentru critică literară, ceea ce demonstrează că mă pricep destul de bine. Deci, se pare că nu am rămas deloc în bucla timpului. Racordarea la universalitate, la cultura franceză, m-a făcut să depășesc handicapul cultural de jumătate de secol în care se află literatura română, m-a făcut să înțeleg că poezia înseamnă mult mai mult decât ceea ce cred unii care nu au depășit granițele culturale ale țării noastre. Dv credeați că dacă am plecat de pe Agonia, am stagnat? Nu ați văzut în câte reviste mari românești am fost publicat sau în câte au apărut articole despre mine? Eu unul nu cred că Leonard Ancuța a avut timp să citească tot ce a scris Ionuț Caragea sau tot ce s-a scris despre el, fiindcă, sinceri să fim, i-ar fi luat ani buni din viață. Cu toate acestea, scopul meu nu este să-l conving pe domnul Ancuța că eu scriu bine, eu sunt conștient de ceea ce fac, de cine sunt, și nu am nevoie de confirmări. Mai ales, aici, pe Agonia. Sunt aici pentru a mă bucura ca un copil de o mai veche jucărie și pentru a fi de ajutor celor care caută ajutorul. Și pentru a învăța ceva, atunci când este cazul. Numai de bine și tot respectul meu!

textul acesta, păstrând proporțiile, îmi aduce cumva aminte de Kipling, fiindcă în If, vorbește și el despre vis și nemărginire: "De poţi visa, dar fără să te robeşti visării. Un început simbolist, cuminte dar pustiitor, pentru a intra în tărâmul celor o mie și una de nopți. Forța poemului vine de la calul alb care tulbură liniștea, iar finalul, paradoxal, vrea să ne trezească din reverie, amintindu-ne cui trebuie să îi plătim tributul. Îmi plac mai textele în care filosofați decât cele în care abordați, luminos și senin, tematica mării.

Un text interesant, cuprinzând adevăruri incontestabile despre oameni și frunze. L-am citit cu plăcere! Versurile din prima strofă, referitoare la presat, m-au dus cu gândul și la formarea papirusului, cu toate că ingredientele sunt diferite... Se poate jongla pe această idee. Pe de altă parte, stratul de frunze de toate culorile are o importanță nu se raportează doar la un ram, la o ramă, fiind pregătit să devină noua hrana a pământului. Un stil interesant și niște idei în fața cărora nu poți rămâne indiferent.

Pentru că orice text trebuie privit cu dragoste și înțelegere, nu cu greață (la urma urmei, suntem oameni, ființe superioare, care creează ceva înspre salvarea noastră și a umanității), așa privesc și eu acest text scris de domnul Leonard Ancuța. Citind, îi înțeleg durerile, tristețile, suferințele, de unde și frustrările care, uneori, răbufnesc în comentarii sau în texte. Nu este singurul care are ficatul și fierea în pioneze, nu este singurul cu dureri atroce care îi macină trupul și mintea, nu este singurul care se târăște în mizeria acestei vieți. Textul trebuie privit cu respect și compasiune, chiar dacă aș vrea, uneori, să văd autorul depășind această barieră a suferinței, să-l văd calm, senin, înțelept, luminos, bucuros, în ciuda tuturor porcăriilor prin care trece. Pentru că, peste tot și toate, există un Dumnezeu. Poezia este o cale sinuoasă, dificilă, de mântuire, de purificare, un adevărat catharsis. Se simte că autorul e sclav în propria condiție, negăsind portița de ieșire. O va găsi? Zilele crunte de beție îți pot amorți durerile, mai ai curajul să te ridici, să mergi mai departe, să înfrunți acest inamic nedorit... Se vede și din comentarii că autorul este un om singur, atât de singur încât îi place să vorbească despre propria poezie cu toți cei care îi ies în cale, să spună tot ce poate face el, pentru a se descărca, cumva, de traumele sale, pentru a da importanță propriei sale existențe. Textul e la granița dintre jurnalul personal și poezie, e direct ca exprimare, traumatizant, având și câteva metafore bine alese. O steluță virtuală și din partea mea!

Foarte frumos text! Și foarte expresivă și imaginea alăturată! Parcă nu aș fi pus "de oameni" la titlu. Se subînțelege oricum. Iar la sfârșt, în loc de demola, aș prefera "nărui" (fiindcă atinge mai multe conotații), dar asta ține doar de gustul meu estetic.

m-am tot gândit, dând dreptate amândurora. Pomul este apreciat pentru florile și fructele sale, pe când copacul pentru arborescența sa, pentru frunzele sale. Paradoxal, de la distanță orice pom falnic pare copac, atunci când nu i se văd culorile rodului sau ale florilor. Să fie vișinul personificarea unui bărbat plecat la distanță, un bărbat care lipsește autoarei? Nu știu, șmecheria este că tocmai această greșeală, intenționată sau nu, intrigă lectorul. Și să nu uităm, una dintre cele mai cunoscute melodii românești se numește Un copac cu flori. Să se fi inspirat autoarea tocmai din acea metaforă? Hai că devine foarte interesant acest text aparent simplu la prima vedere!

dar poate fi și dragoste în lanul de grâu.

Un text subțire, care descrie lucruri firești. Doar ultimele două versuri transmit ceva. Parcă ar fi rupt dintr-un text mai mare și mult mai profund. Cum ar fi dacă ați construi în jurul acestui text minuscul?

un text plăcut, cu iz de ploaie și sentimente aflate umăr la umăr... Cam așa cum ne obișnuia și Otilia Valeria Coman în perioada tinereților sale... Vedeți că textul s-a postat de mai multe ori, din cauza unei erori de connection timeout. Mi s-a întâmplat și mie... Mult succes mai departe!

Chiar dacă poemul este de suprafaţă, el reflectă un adevăr incontestabil. Se simt candoarea, blândeţea, pacifismul şi este bine că aceste valori devin vizibile pentru noi toţi.

O să dau şi eu o mână de ajutor la revigorarea Agoniei, chiar dacă, în trecut, am avut răfuielile mele cu nişte tipi de sus. Trece vremea, ne maturizăm, ne aducem aminte de unde am plecat, revenim şi încercăm să ajutăm. Este nevoie şi de oameni competenţi, este nevoie şi de pasionaţi de scris. Lumea preferă Facebook, unde interacţiunea e imediată, dar informaţia pe Agonia e mai bine organizată şi nu există atât de mult balast vizual. Cei care acţionează în găşti ar trebui să realizeze că laudele reciproce nu îi vor ajuta să evolueze. Fiecare ins trebuie să fie sincer şi să încerce să ajute orice autor să capete încredere în fărâma lui de potenţial. E spre binele general al literaturii, în această epocă a războaielor şi a degradării.

colivie, rectific.

Bună ziua! Vedeţi că "mângâie" nu rimează deloc cu "vie", chiar dacă ultimele 2 litere sunt identice. Accentele pică diferit şi nici prin pronunţarea lor forţată
nu se remediază problema. Cum ar fi "Vrea să-ți pătrundă-n suflet, trecând de colovie" la versul 2?

Am citit acest text cu plăcere, fiindcă, la urma urmei, se adresează mamei. Finalul, cu puii la piept, ne arată un suflet sensibil, iar ultimul vers, care are valoare aforistică, pare partea cea mai bună din text. Mă întrigă forma hibridă a textului, parcă s-ar vrea a fi poezie, parcă s-ar vrea a fi proză, dar e pe undeva pe la mijloc, un poem în proză în care nu se ţine cont de majuscule, dar se folosesc unele semne de punctaţie. În prima parte, exprimarea pare mai greoaie, propoziţiile intercalate te bagă un pic în ceaţă, iar "călăuza cuiva" parcă ar trebui scris "călăuzei cuiva" sau, şi mai simplu, eliminând acel inutil cuiva, care se mai şi repetă, "călăuzei care, într-un fel uman...". Şi mai mă intrigă ceva. Spuneţi că se transformă într-o cenuşă fără vreo intensitate anume, apoi continuaţi cu "până când, în ea, toate acele sentimente, s-au stins". Păi dacă nu avea vreo intensitate anume şi era ca o cenuşă, cum de cenuşa mai avea ceva sentimente în ea? Nu era mai bine şi nişte jar pe acolo, care se stinge treptat?

Am citit primele dv. 3 texte postate pe Agonia şi acesta mi se pare cel mai reuşit. E mai concentrat, are câteva imagini frumoase, are mesaj, are personificări, are un final reuşit, care cuprinde adevărul adânc. Aveţi un scris cald, luminos.

despre în loc de despe, aerul o singură dată.

Foarte frumos acest poem în proză despe iubire și visare. Vedeți că lipsește un cuvânt (au) în ultimul vers. Cred că în unele locuri se mai poate simplifica exprimarea, de exemplu "ca liniștea ce există în plămânii mei" poate deveni "ca pe liniștea plămânilor mei". Și fraza cu aerul visat mai poate fi simplificată, clarificată: "atunci când aerul aerul ascuns de-altcineva, îl visez cu corpul întreg și-l țes din nimic". Și mai sunt câteva locuri în care se pot elimina unele conjuncții, adverbe etc. Oricum, am remarcat multă frumusețe și sensibilitate!

Da, știu despre ce vorbiți, e fain feedback-ul, mai ales când vine din partea cuiva care încearcă să descopere mesajul textului și are și darul unei exprimări fascinante. Despre explicarea propriului text, am auzit și eu de la poeții mai bătrâni că nu e bine să o faci, fiindcă e de datoria cititorilor să descopere ceea ce vrea să zică autorul. Probabil că unor autori le lipsește răbdarea, voind să vadă cât mai repede dacă textul a fost înțeles, ceea ce este, oarecum, justificabil. Atelierele literare oferă un feedback mult mai rapid, chiar dacă nu e la nivelul unor cronici literare serioase. Dar este ok și atât. Numai de bine!

Stimată doamnă, Einstein spunea foarte bine că menirea omului este de a servi, nu de a stăpâni. Dv. îmi serviţi un poem, dar nu îmi puteţi stăpâni emoţia, reacţiile. Părerea mea este că nu trebuie să vă explicaţi poemul, numai de el depinde dacă şi-a îndeplinit menirea esenţială, de a servi interesului emoţional al cititorului. Oricum, mi-a făcut plăcere şi vă felicit pentru sinceritate!

Cred că o folosire a motorului de căutare Google vă poate aduce mai multe informaţii despre construcţiile pleonastice, adică construcţiile în care se repetă inutil aceeaşi idee. Ar trebui să scriu pagini întregi şi ar trebui să dau zeci de exemple pentru a vă lămuri, ori Agonia nu îşi propune să fie un site de cercetare academică, ci un atelier literar în care putem ţine cont sau nu de sugestiile primite. Cu tot respectul, IC.