Cojocar Alina

Văd oameni triști. Mă demoralizez. Văd suferință-n lume. Mă întristez. Văd cum cad frunzele de pe ramuri Și doare, doare când nu ești lângă mine. Dar… de ce să fim atât de triști? De ce să nu

E cel mai greu să găsești un loc pe lume, Să dai un sens ființei tale, să fii tu însuți, Fără să te simți a unor oameni, glume, Fără să te doară, în adâncuri, sufletu-ți. Azi mă văd pe-a

geniu pustiu al singurătății absurd visător al frumuseții absolute efemer... visez... ...mă pierd... printre culorile sufletului tău pictat în mii de cuvinte în sute de șoapte în zeci de

C’est bizarre… c’est bizarre…de ce spun așa?... nici eu nu știu; e plăcut și bizar în acelși timp să trăiești o serie de experiențe noi, împletite armonios cu noi senzații, sentimente,

pune-mi pistolul la tâmplă și apasă pe trăgaciul timpului cu puterea efermității visului

Ochii tăi – doi aștrii picurați din lacrima mării, pierduți undeva, în neliniști de stele. Ochii tăi – atât de pătrunzători îi cuprind ușor cu zâmbetu-mi de copil și sărutul iubirii. Ochii

Mă închid într-o cutie de ciocolată, Să mă ascund de tot ce doare Și să-mi uit lacrimile Într-o cupă de-nghețată… Mă închid într-o cutie de bomboane, Ca să-mi îndulcesc sufletul Și să-mi alerg

Nebunie: culori și speranțe – o viața plină de surprize; Tăcere picurată imponderabil... Melancolie... o, dulce melancolie! Sunt un ocean de vise, străbătut de corăbiile piraților, zbuciumat

Pe cer, o stea a răsărit În noapte, când izvorul murmură. Și-o aud... luna a vorbit, Cu glasul ei suav, ce tulbură... O lacrimă de jar a căzut Pe bolta înstelată. Iar eu pe tine te-am văzut –

Praf și pietre, Flori efemere... Gânduri nedrepte Străpung c-o-adiere Pustiul de jar... Roze și crini Ce-nfloresc cu un dar În grădina de spini... Vise. Miraje Vibrează în noi; Fum, ploi –

Mă plimb pe țărmul presărat cu stele, Iar apa îmi mângâie piciorul înfierbântat... Eu mă aplec și-aș vrea ca să culeg din ele: Un pumn de stele, dar totuși e păcat. Nu vreau să fur splendoarea

Aș vrea să fiu o floare-n paradis, Pribeag în astă lume... Să fiu speranță - și nu vis, Pustiu rămas din vremurile bune. Aș vrea să zbor cu tine dincolo de nori, Să îți arăt o cale de

Timp amar, lume obscură Lipsită de savoare, de un rost, Nu mă îngropa în visul anost Seară de seară, în suflarea-mi dură. Mi-e greu să respir; Chiar și să deschid ochii Cu pleoapele-mi de

Din pământ m-am ridicat Și-n pământ m-am îngropat; Cu trupu-mi de Dumnezeu adorat Și cu sufletu-mi în țărână uitat. Mai rămân urmașii ce vor purta Lupta eternă cu speranța pentru

Amintirea trecutului îneacă prezentul, Iar sufletu-ți alunecă în întuneric: Locul sumbru unde doar un gând puternic Te-ajută să reziști singurătății – stihul. Și astăzi cred și scriu că

Mă poartă pașii pe nisipul mării... Aș vrea să mă gândesc, Dar vreau să dau totul uitării: Să nu ascult acele valuri ce izbesc În pieptu-mi plin de dor, De-o dorință, de dulcele fior, De

Recunosc : am greșit ... Dar a ta greșeală A omorât un suflet, zguduit De ale tale vorbe dulci-amare ... Am rămas în adâncuri Și nu mai am scăpare Din abisul tău ... gânduri. Încerc să-mi caut

M-am îndrăgostit de versuri ... De lumea mirifică, de tărâmul fantastic, În care evadez... de glasuri Ce-mi înveninează sufletul sarcastic. Din durere răbufnesc în plâns, Din întunericul

Ochii cerului pustiu privesc marea... Aripile vântului turbat îmi poartă gândurile; Cu frumusețea ploii îmi adap privirile, Iar mireasma florilor îmi aduce alinarea. În tăcerea mistică a

Flori de măr în părul tău Cad acum, peste-al meu braț, Și pe pleoapele-ți dulci de dor Sclipește-o dorință ce-mi dă un fior. Și cum stăm sub salcâmul plângăcios, Ca doi prieteni de

O, dulce mamă! În toate florile din lume Și-n toate visele de printre nori, Nu-i unul mai frumos ca tine, Mai blând și mai cuceritor... Din paginile trecutului, din amintirile vremii, Ai