Mereu
Văd oameni triști. Mă demoralizez. Văd suferință-n lume. Mă întristez. Văd cum cad frunzele de pe ramuri Și doare, doare când nu ești lângă mine. Dar… de ce să fim atât de triști? De ce să nu
Amar
E cel mai greu să găsești un loc pe lume, Să dai un sens ființei tale, să fii tu însuți, Fără să te simți a unor oameni, glume, Fără să te doară, în adâncuri, sufletu-ți. Azi mă văd pe-a
Noi
geniu pustiu al singurătății absurd visător al frumuseții absolute efemer... visez... ...mă pierd... printre culorile sufletului tău pictat în mii de cuvinte în sute de șoapte în zeci de
Te iubesc, copil sfânt
Ochii tăi – doi aștrii picurați din lacrima mării, pierduți undeva, în neliniști de stele. Ochii tăi – atât de pătrunzători îi cuprind ușor cu zâmbetu-mi de copil și sărutul iubirii. Ochii
Copilărie
Mă închid într-o cutie de ciocolată, Să mă ascund de tot ce doare Și să-mi uit lacrimile Într-o cupă de-nghețată… Mă închid într-o cutie de bomboane, Ca să-mi îndulcesc sufletul Și să-mi alerg
Umbre nocturne
Pe cer, o stea a răsărit În noapte, când izvorul murmură. Și-o aud... luna a vorbit, Cu glasul ei suav, ce tulbură... O lacrimă de jar a căzut Pe bolta înstelată. Iar eu pe tine te-am văzut –
Locul sfânt, credința divină
Mă plimb pe țărmul presărat cu stele, Iar apa îmi mângâie piciorul înfierbântat... Eu mă aplec și-aș vrea ca să culeg din ele: Un pumn de stele, dar totuși e păcat. Nu vreau să fur splendoarea
Te iubesc
Aș vrea să fiu o floare-n paradis, Pribeag în astă lume... Să fiu speranță - și nu vis, Pustiu rămas din vremurile bune. Aș vrea să zbor cu tine dincolo de nori, Să îți arăt o cale de
Uitare
Timp amar, lume obscură Lipsită de savoare, de un rost, Nu mă îngropa în visul anost Seară de seară, în suflarea-mi dură. Mi-e greu să respir; Chiar și să deschid ochii Cu pleoapele-mi de
CAUT O FÃRÂMÃ DE SPERANÞÃ
Din pământ m-am ridicat Și-n pământ m-am îngropat; Cu trupu-mi de Dumnezeu adorat Și cu sufletu-mi în țărână uitat. Mai rămân urmașii ce vor purta Lupta eternă cu speranța pentru
Viața eternă
Amintirea trecutului îneacă prezentul, Iar sufletu-ți alunecă în întuneric: Locul sumbru unde doar un gând puternic Te-ajută să reziști singurătății – stihul. Și astăzi cred și scriu că
Frumusețe
Mă poartă pașii pe nisipul mării... Aș vrea să mă gândesc, Dar vreau să dau totul uitării: Să nu ascult acele valuri ce izbesc În pieptu-mi plin de dor, De-o dorință, de dulcele fior, De
GÂNDURI ...
Recunosc : am greșit ... Dar a ta greșeală A omorât un suflet, zguduit De ale tale vorbe dulci-amare ... Am rămas în adâncuri Și nu mai am scăpare Din abisul tău ... gânduri. Încerc să-mi caut
CUVÂNT
Viața... ce cuvânt mângâietor... E la fel de frumos ca un peisaj Al unui apus încântător De-un roșu încins, ca un miraj. Viața... ce cuvânt dur Poate fi atunci când îi vezi Pe copiii străzii,
VIAÞA ÎN VERSURI
M-am îndrăgostit de versuri ... De lumea mirifică, de tărâmul fantastic, În care evadez... de glasuri Ce-mi înveninează sufletul sarcastic. Din durere răbufnesc în plâns, Din întunericul
Născut din tăcere
Ochii cerului pustiu privesc marea... Aripile vântului turbat îmi poartă gândurile; Cu frumusețea ploii îmi adap privirile, Iar mireasma florilor îmi aduce alinarea. În tăcerea mistică a
ZI DE MAI ...
Flori de măr în părul tău Cad acum, peste-al meu braț, Și pe pleoapele-ți dulci de dor Sclipește-o dorință ce-mi dă un fior. Și cum stăm sub salcâmul plângăcios, Ca doi prieteni de
O, dulce mamă!
O, dulce mamă! În toate florile din lume Și-n toate visele de printre nori, Nu-i unul mai frumos ca tine, Mai blând și mai cuceritor... Din paginile trecutului, din amintirile vremii, Ai
E TOAMNÃ IAR …
E TOAMNÃ IAR … E toamnă iar în al meu suflet Și pe stradă, și acasă, Și-aud un pastelat răsunet: Durere-n goluri se revarsă. O șoaptă rece mă cutremură Pe-al meu drum pustiu, bizar, Și nu
PÃMÂNT ȘI CER ...
PÃMÂNT ȘI CER ... O lacrimă-n ochi mi-aprinde Scânteia ce nimeni nu o va stinge, Nici ploaia de stele ce cuprinde Lumea de îngeri ce-o atinge... O lună plină pe cerul pistruiat, Se joacă,
RÃSPUNS FÃRÃ ÎNTREBARE…
RÃSPUNS FÃRÃ ÎNTREBARE… Am un răspuns, dar nu știu întrebarea. De ce? Îmi sună prea banal. Să-mi fi pierdut în viață eu cărarea Și să sfârșesc într-o murdară gură de canal? Oare am
EL, EMINESCU
EL, EMINESCU Și-a scris vorbele Pe cerul țării El, Eminescu, Venit din lacrima Durerii de absolut. El, Poetul, Visând la nemărginire Ascultând zbuciumul mării Cu dor, un singur dor … .
Destin
DESTIN Chip din Luceferi Fără nume stea Plecată fără plâns Spre nemurire …
Aș vrea . . .
Aș vrea . . . Eram copil odinioară Și gândurile-mi zburau hai-hui. Vroiam să cânt la o vioară Să zbor pe aripile vântului. Vroiam să fiu un bob de rouă, Pe-obrazul ars de soare Și să
Întrebări
Întrebări Iubirea este lucru omenesc... Dar oare îngerii știu să iubească? De pe tărâmul lor ceresc, Ei nu pot niciodată să greșească? A plânge e divin Și plânge Dumnezeu Cu ochii cerului
