Un cântec îmi inundă sufletul.
Îți simt umbletul
apăsat de unde tari.
Privesc în ochii-ți mari
și văd paradisul.
Ce frumos e visul! Te doresc,
te caut, te iubesc...
Aceeași exaltare
Te-am întâlnit într-o noapte albă.
Erai plouată cu stele,
iar în urmă-ți aduceai
cerul luminat cu luna.
Te-ai împiedicat de-un fir
dintr-un vis al meu,
țesut pe-o bancă dintr-un parc.
M-ai
Și nopțile toate se destrămau
sub lungile tale brațe alergând și lovindu-se brutal
de pământul ce-ți repugna.
Zdrobeai fiecare fragment de stea
ce-ți ieșea în cale și cu genunchii
loveai aspru
Nu mai sunt parcurile ce-au fost...
altădată curgeau cântece, rânduri din pietre,
azi doar sunet înfundat și jinduri abjecte.
Totul s-a transformat în numere cu soț:
apa, plopii, oamenii,
iar
E-atât de goală casa noastră...
Nici pe fereastră
nu mai joacă nici o rază;
totul e o interfază
prelungită.
Încă-o noapte nedormită...
E gol și parcul. Acoperit
de mângâieri celeste
își
Dar toți și-au alungat sufletele
ca să rămână neatinși,
toți s-au ascuns sub pietre
ca să nu fie chemați.
Și toți și-au abandonat drumul
ca să zboare,
dar li s-au transformat
Cu capul plecat între file,
C-o mână pe tâmpla-ți fierbinte
Torci cu lacrimi textile
Firul poveștii fără cuvinte.
Venind din lumea-ți de vise,
Din lumea de basme și gând,
Din cerul de taine
Nu! Îmi neg fericirea,
nu mi-e asta menirea,
nici sorții
nu-mi îngăduie s-ajung în fața morții.
Trecutul s-așterne ca o mare,
ca o uitare
peste cerul albastru din zare.
Sunt în urma lumii cu-n
Și iarăși plouă.
Plouă în mine, în noi,
Plouă peste oamenii goi,
Plouă cu picuri de rouă.
Nori negrii se-abat
Și văile curg iar șiroaie
Și vântul copacii-i îndoaie..
Plouă cu nori peste
Nu mă întreba de ce plâng
în seara asta.
Poate e vremea de-afară,
poate sunt eu, poate ești tu.
Poate e karma ce m-a blestemat
din prima clipă.
Privește afară și vezi
cum noaptea se
Mi-aș dori să mor pe-o carte.
Invelit în file tocite de vreme
nici că mi-ar păsa de frigurile morții.
Acolo, în bibliotecă,
între rafturi, între cărți, între vise
moartea mi-ar părea
un
Of, iubito, zici că-i iarnă
lumina vechiului felinar de la colț.
Vezi tu, noi suntem copiii ei,
ai luminii,
ai fulgilor ei nevăzuți, ușori ca florile
unui gând de mai.
Ne naștem din lumină,
ne
Din negura noastră nu se va mai naște
nimic;
nimic sub cerul nostru deja pierdut,
nimic peste lutul nostru îngropat în timp.
Din secundele noastre va urla
timpul ucis de noi când eram
Iubito, privește alături de tine și vezi-mi pașii
sprijinindu-se himeric de umbra ta,
caută-mi mâinile și cuprinde-le cu o singură strângere
liniștită și curată ca fulgul din noi,
strânge-mi în
Numai teii vor știi ce-a fost mâine,
numai ei vor presăra trecut
în viitorul negru de poimâine,
numai ei vor acoperi razele durerii din noi.
Numai teii vor naște tot ceea ce noi am ucis,
numai
Nu e nimeni aici...
stau singur și număr nopți,
apusuri, răsărituri...
și iar apusuri, iar răsărituri.
Și iar nopți.
În aerul vid din celula asta cu colțuri mici
pot să număr atomii tristeții
CC