Poezie

Singuratate

1 min lectură·1 august 2008

Mediu

Nu e nimeni aici...

stau singur și număr nopți,

apusuri, răsărituri...

și iar apusuri, iar răsărituri.

Și iar nopți.

În aerul vid din celula asta cu colțuri mici

pot să număr atomii tristeții mele,

pot să cuprind cerul

cu o singură zbatere chinuită a inimii,

pot să adun oamenii toți într-o mână

și să le arăt ceea ce ei nu văd,

ceea ce ei nu simt...

Pot să-i învăț de exemplu să moară,

să moară în fiecare zi,

oră, minut,

ca să nu se teamă de pragul negru

al încăperii veșnic albe.

Pot...

Și iar apusuri, iar răsărituri.

Și iar nopți.

Mă trezește deodată un zornăit de chei.

E cineva la ușa celulei mele...

Se plimbă, respiră, șovăie

și-apoi răsucește metalul greu

în ușa grea, cu zgomot greu.

...o fi sufletul meu?

Apare un cap fatal. Și ochii

răscolesc goi încăperea cu colțuri mici;

— Nu e nimeni aici...

Și iar apusuri, iar răsărituri.

Și iar nopți...

001.241

Claudiu Constantin. “Singuratate.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/claudiu-constantin/poezie/1795063/singuratate

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.