Despre una si alta

Trebuie să mai lămurim câte ceva. Știi tu cum sunt oamenii: oricât ar vrea ei să respecte un principiu, să se călăuzească după ceva, să facă un lucru ca lumea, tot se abat măcar un pic din drum, doar cât să strice câte ceva ce nu mai poate fi reparat niciodată; mai vine un moment câteodată când îți vine să dai cu cuțitu\'-n piatră, cum zice românul. Nu, n-o să filozofez în articolul ăsta, cu toate că poate aș vrea, pentru că știu că nu-ți place filozofia și vorbăria despre cine știe ce chestie imaginată de \"ăia care nu au ce face\". O să mă adresez aici la persoana a II-a singular, pentru că asta e între mine și tine; lasă-i dracu pe ceilalți, hai să stăm de vorbă despre ceea ce ne interesează pe amândoi, hai să ne dăm arama pe față și să spunem lucrurilor pe nume. Sunt genul de om care apreciaza foarte mult sexul pentru că după aceea urmează un somn nemaipomenit. E incredibil ce somn poți să ai după un \"du-ru-du-du\" în adevăratul sens al interjecției. Sunt genul de om despre care se spune că \"ăsta nu e pesimist, ci pesimismul e \'ăsta\' \", dacă ai așa un pic de cultură generală despre bancurile cu Chuck Norris. Și-am venit în Bucureștiul ăsta din lipsă de ocupație, când puteam foarte bine să păzesc vacile la țară, să trag fumuri pe ascuns și să fluier ca tâmpitul după cine știe ce praștie de girafă constipată, din alea pe care le tot întâlnești, măi frate, tot timpul, de parcă te-ar urmări pe radar cumva. E, am venit în București și-am dat de o grămadă de d-ăștia care păzesc vacile, trag \"fumuri\" pe ascuns și râgâie după câte o praștie de girafă constipată de parcă ar vedea un anunț pe care scrie \"râgâi și câștigi!\". Da, sunt o grămadă de șmecherași d-ăștia de uliță asfaltată încât îmi vine să-i împuținez călcându-i gentil și frumos cu tancul, să le zdrobesc implanturile alea de zinc pe care le au în loc de creier și să plec fluierând \"Am un foc la inimă\" de Vasile Ciobanu. Da, asta e combinația perfectă, o formulă chimică în stare să arunce în aer chiar și Rusia aia cât e de mare: un om ca mine, într-un oraș ca ăsta, populat cu oameni ca ăștia. Chiar așa, n-am zis nimic de orașul ăsta, de tărâmul ăsta al Lizucăi și-al câinelui ei, Patrocle; de fapt al Lizucilor și-al Patrocliștilor ăstora, al plantațiilor ăstora de se plimbă pe stradă, beau corcitură de-aia de bere ieftină, bâzâie câte-o manea de-ți vine să-ți bați copiii și trăiesc o viață de-aia periculoasă ca-n bancul ăla cu \'nea Gheorghe în week-end când n-are ce face... (probabil știi bancul, îl știe toată lumea; dacă nu-l știi izbeste-mă cu-n mail și te izbesc înapoi și ți-l zic). Da, orașul ăsta în care nu poți să ieși pe stradă fără șervețele nazale la tine că mori asfixiat cu noroiul care plutește în aer, orașul ăsta în care, dacă vizitezi pe cineva și te duci la baie, nu-ți dai seama dacă ce vezi acolo sunt instrumente de spălat cada sau de spălat pielea vre-unui cocostârc mai pretențios, sau dacă sunt instrumente de desfundat toaleta sau cine stie ce drăcii bâzâitoare pentru bâzâici bâzâitori. Hai că am lăudat și orașul. Și-o să-l mai laud în continuare, stai liniștit, că mai am un pic de trăit și-n \'puțin-timp\'-ul ăsta o să divulg toate secretele pe care le știu despre toți și despre toate. Așa că păziți-vă, ăștia care mi-ați închiriat secrete, și închiriați-vă pe unul care să-mi închirieze un pic de timp în care n-o să mai pot vorbi, dacă vă temeți de ceea ce aă putea să spun. De obicei sunt un om ordonat, am toate lucrurile puse la locul lor, îmi fac patul în fiecare dimineață și-mi văd de ceea ce am de făcut. Dar, ca să ajung de unde am plecat, vine câte un moment în viața unui om în care simte nevoia să-și bage picioarele în lucrurile alea ordonate, în cearșafurile alea frumos împăturite pe patul ăla curat și să iasă din baie gol pușcă, să inunde pe vecina de jos cu apa care curge mai ceva ca Amazonul de pe el, să iasă la fereastră și să-i privească pe toți gură-cască ăia care-i admiră goliciunea. Cu alte cuvinte, vine un moment în viața unui om când i se fâlfâie, domnule! Da, i se fâlfâie de toți: de guvern, de corupție, de sărăcie, de Băsescu, de Tamara, de proști, de masonerie, de banii care nu-i mai ajung - lua-i-ar dracu, de femeile care nu-i mai ajung, de vecinii care îl injură cand le vibrează pereții în ritm de techno, de toți cocalarii care parcă se înmulțesc \'fibonaccic\' ca iepurii în țara asta, de toate pițipoancele alea opărite cu haine \'Dulce și Cabana\', de OTV și Taraf; i se fâlfâie, ce s-o mai lungim. Cam așa sunt eu acum... o să fac abuz de cuvântul ăsta și-o s-o mai spun odată: mi se fâlfâie de toți! E vineri noaptea sau sâmbătă dimineață, cum vrei s-o iei, nu mai e nici dracu pe messenger-ul ăsta, downloadul merge de parcă ar sta și eu îmi vărs amarul pe ceea ce mă enervează acum. Asta mi-amintește de comentariul ăla pe care-l aveam de învățat odinioară în clasa a 12-a pentru Bac, ăla cu Iona al lui Sorescu, singuraticul ăla cu nume de oală spartă. Dacă n-ai auzit de Iona sau de Sorescu... foarte bine. Și eu mi-am dorit uneori să nu fi auzit de nici unul din ei. Închei acum. Dar la sfârșit trebuie să mai precizez ceva care mă enervează la culme: dâmbul ăla de pe strada Joliot Curie de care mă tot împiedic când mă duc la muncă. Da, de fiecare dată... Na, că te-am pârât, fir\'-ai al dracu! Hai că mai vorbim noi. Ne-auzim când mă mai citești!