O noapte memorabilă

E 3 dimineața și nu am ce face. N-am de gând să-mi dorm viața, așa că o să mai scriu ceva pe-aici. După cum vedeți blogul și-a cam schimbat fața în ultimele zile. Cu greu am reușit să-mi fac timp să mă ocup de el și-a ieșit ce-a ieșit, sper să vă placă. Joi seară am fost la „Balul Bobocilor” al ăstora de la Cibernetică din ASE. Ce idee, să ai balul joia, în mijlocul săptămânii, când toată lumea are altele de făcut și nimănui nu-i arde de petreceri. Dar probabil așa e facultatea, toate se fac pe dos și fără rost... Am stat până pe la vreo 2-3, după care am ajuns acasă, dimineața urmând să merg la serviciu... „c-așa-i românu’ când se-nveselește...”. În metrou până la Victoriei am ascultat interesat conversația a două unguroaice care erau chiar lângă mine, curios fiind cam cum se comportă ungurii în conversație, cam cum gesticulează... și m-am convins: total aiurea. Mulțumesc Domnului că nu m-am născut ungur. După doar câteva minute de ascultat maghiară m-am trezit buimac că nici româna nu mai puteam s-o înțeleg ca lumea. Urâtă limbă, mă frate, vă dați seama că ungurii o vorbesc și ascultă în fiecare moment..? De-aia poate sunt așa cum sunt... :| Mă rog, să trecem de la rasism la balul ăsta... În drum spre căminele de la Moxa intru într-un magazin să-mi iau ceva de-ale gurii că eram lihnit, chiar în magazinul ăla urât în apropiere de cămin. Pe lângă niște sandwichuri vreau să-mi iau un kg de banane și-i zic amabil femeii ăleia: „Aș vrea și eu un kilogram de banane, vă rog.” Și ea-mi zice foarte indignată: „Și vrei să ți le dau eu!??” Rămân și mă uit prostit la ea... Cum adică, ești vânzătoare, cine dracu vrei să mi le dea? Hai că o sun pe mama să vină repede la București și să-mi dea ea kilu’ de banane că pe tine te doare-o lene într-un așa hal...! Zic naiv „da...”. „Ia pune mâna și ia-ți tu din cutia aia niște banane!” Aaa, va să zică asta era... bananele erau la sute de centimetrii depărtare într-o cutie magică pe care nu o putea deschide decât un flăcău de împărat călare pe un cal bălțat. Mă duc ca hipnotizat spre cutia cu banane, îmi iau acolo un mănunchi de banane, nevenindu-mi încă să cred ce dracu se întâmplă... Auzi cucoană, poate-ți bag toate bananele astea în fund!! Așa pe rând, una câte una și dacă mă mai enervezi mult și câte două odată! La dracu, vreau și eu niște nenorocite de banane, mai trebuie să trec și alte probe de foc pentru asta...? Cam așa-mi venea să-i zic, dar fiind crescut într-o familie de oameni care m-au îndesat cu respect am tăcut liniștit și tâmp, mi-am luat bananele și m-am cărat de-acolo. Doamne, frumoasă țară e asta în care trăiesc! Am ajuns prin căminul D, îi zâmbesc frumos cucoanei de-acolo și-i zic „bună seara!”, ea mă-ntreabă „băiatu’, tu stai în cămin?”, eu o mint frumos fără să mă opresc din drum „da, la 113”, ea zice „bine”, eu ajung la bezmeticii ăștia de la 113 pe care-i găsesc împrăștiați printre laptop-uri, calculatoare, cabluri, adidași, cd-uri, farfurii, pahare, sticle în care nu găseai un strop de apă și altele... Ca-n cămin, frate! Dușuri, geluri, parfumuri, bani, bilete și-am plecat spre Krystal, destinația noastră de vis pentru seara aia. Într-un sfârșit am ajuns acolo puzderie de inși. Am intrat, veselie, zgomot, fum. Muzica nu a fost proastă, nu.. deloc; a fost chiar imbecilă !! Mă așteptam la mai mult de la un club despre care auzisem numai de bine. Poate astea au fost preferințele celor care au organizat amărâtul ăsta de bal, cine știe... Au venit și ne-au plictisit Dj Project (aflați încă în stadiu de proiect se pare...),Voltaj cu cheliosul ăla, a fost și concursul ăla idiot de miss și mister bla, bla, bla. Am plecat pe la 2 și ceva, am trecut pe la cămin (unde mă dusesem direct de la serviciu) să-mi iau lucrurile, mă urc într-un taxi, văd stupefiat că pe șofer îl chema Guță Lucian sau Guta, dracu să-l ia. Și mai avea și-un chef de vorbă de m-a înnebunit de la Moxa până în Cotroceni. Am ajuns acasă și-mi venea să urlu de nesomn și oboseală. Ca un bonus la o zi minunată văd că niște imbecili au cam ras toate crengile din copacii de pe Joliot Curie, făcându-le mormane pe trotuare.. Poate așa se face toamna ca la vânturile iernei să nu cadă crengile alea pe bizonii care trec pe trotuar, dar parcă prea de tot le-au tăiat. Acum zici că ajung pe lumea cealaltă unde mă așteaptă un peisaj apocaliptic în totală concordanță cu niște versuri pe care le-am citit într-o zi pe un forum: „Copacii plangeau cu frunze udate Si oamenii nu mai erau oameni. Treceam printre blocuri daramate Strigand luminei sa vie… Dar ce lume pustie Cu vise desarte !” Am adormit așa îmbrăcat cum eram, ce rost avea să mă mai dezbrac, peste câteva ore trebuia să plec iar. Mă trezesc pe la 7 și ceva, mănânc niște chestii pe care le găsec în frigider, o dau dracu de facultate și plec într-un drum anevoios tocmai spre 1 Mai... Acolo stai și așteaptă autobuzul ăla nenorocit, 645, care nu mai venea, fir’ar al dracu de autobuz că era un frig și-un vânt de-ți venea s-o iei la fugă numai să nu stai într-un loc. Plus că o femeie bezmetică mătura strada de praf și frunze exact acolo în stație... îmi venea să urluu! Peste o oră ajunge în sfârșit și autobuzul care mă duce tocmai la capăt de linie, la A&D Pharma. Sunt fresh și happy cu o zi de muncă în față... Ce dracu să mai vrei de la viață? [Mai multe astfel de articole pe http://clavool.blogspot.com/ ]