Privești adânc, de parcă prima oară
Pe mine m-ai privi mai în tăcere
Și ai vărsa potir de lună plină
Cu aur, zâmbet, foșnet și durere.
Atârni mereu de-a ta pălărioară
Și florile ce plâng cu-a
Atâta lumina răzbate din tine până aici,
Căci ochii mei nu pot să privească drept
Și uită că sunt o îngrămădire de magie
Vrăjiți de lumea din adâncul tău.
Atâta căldură răzbate din tine
Eu simt moartea mai aproape de pot să-i ating sânul,
Și să-i zăresc a coapselor albă spumă pe sub veșmântul
Cald și moale atingându-i pulpa, învâluindu-i pântecul.
Zâmbind se-apropie tăcut,
Þi-am promis nemurire?
Dar ce pot să-ți dau eu când vorbele-mi sunt sărace,
În zdrențele acestei lumi prin care mă târăsc pentru a căuta....
Și cum să te nemuresc eu prin atingerea mea,
Când ea
ORBIREA
Mi-am lăsat inima să se închidă ca o rană
Și a rămas pe ea o cicatrice și doare când o ating
Fermecat de urâțenia a ceea ce era sânge crud.
Am picurat pe ea de dor, dar a
