Mediu
Þi-am promis nemurire?
Dar ce pot să-ți dau eu când vorbele-mi sunt sărace,
În zdrențele acestei lumi prin care mă târăsc pentru a căuta....
Și cum să te nemuresc eu prin atingerea mea,
Când ea aruncă mereu același strop-venin,
Iar privirea scapără dulci amăgiri de veșnicie?
Ce drept am eu să-ți dau ceea ce Nemurirea însuși
Mi-a refuzat cu atâta îndârjire printre
Lacrimile care nu ți-au udat obrazul niciodată.
Te aștern pe bucăți de hârtie și te cuprind cu mâna
Pentru a te strivi tot și apoi a te arunca în spărtura de univers,
Ce zâmbetul meu străjuiește atât de divin, atât de amar...
Și îmi aștern nemurirea-mi la picioarele tale
Rugându-te să o curmi, să o ai lipită strâns
De talpa piciorului tău, acea talpa ce schioapătă
La atingerea razei de soare de pe buzele mele.
Lasă-mi eternitatea să îmi picure lacrimi
Până se va picura pe ea însăși prin începuturi,
Prin tăcerea ce a născut stropul de ploaie,
Cârpa de tină, de lumină potolită în suflete.
Dă-mi acel început din eterna picurare.
Dă-mi acea veșnicie din tăcerea ce bălsămează.
Þi-am promis nemurire.
Dar nu ți-o voi da, căci clipa mea trece repede,
Carusel după carusel, până mă pierd în hora
Demențial de crudă ce mă atinge prin hohote
Stridente, chemate, căutate adânc în pântecul
Sufletescului din mine, din spărtura mea.
Tânjesc a mă nemuri cu ceva din lacrima ta...
De aceea te fac să plângi șuvoi adânc în suflet.
Doresc să mă unesc cu neantul veșniciei...
De aceea îți înfig cu putere ghearele în carnea
Inimii tale mult prea nevinovate.
Simțesc în mine ridicându-se atât de repede
Trăirea dădătoare de vieți și de nemuriri,
Până când te răpesc din carul inimii tale
Și te târăsc prin toate gunoaiele lumii
După mine, crezând a găsi tăcerea.
Atât a rămas din mine...poate din tine...
O lacrimă frântă de durerea unei încrâncenări
Dulcitoare de vieți sfărâmate și de lumi părăsite.
O tăcere auzită din tot universul spre care se adună
Constelațiile făurind din tot visele mele de alb.
Þi-am promis nemurire...
Dar tu ești acela ce mi-o vei da prin așternerea
Slovelor în cristale de inimi, în șuvoaie de sânge.
Voi picta pe asfalt picuri din eternitate,
Iar mai apoi îi voi înmiresma cu eterna tăcere...
Și va zace acolo între nuanțe veșnicia,
Nemurirea.
Și nu voi ști că e chiar atât de aproape.
013245
0
F-