Balada celei neatinse
Privești adânc, de parcă prima oară Pe mine m-ai privi mai în tăcere Și ai vărsa potir de lună plină Cu aur, zâmbet, foșnet și durere. Atârni mereu de-a ta pălărioară Și florile ce plâng cu-a
Atâtea
Atâta lumina răzbate din tine până aici, Căci ochii mei nu pot să privească drept Și uită că sunt o îngrămădire de magie Vrăjiți de lumea din adâncul tău. Atâta căldură răzbate din tine
Iluzia morții
Eu simt moartea mai aproape de pot să-i ating sânul, Și să-i zăresc a coapselor albă spumă pe sub veșmântul Cald și moale atingându-i pulpa, învâluindu-i pântecul. Zâmbind se-apropie tăcut,
VOI NEMURI
Þi-am promis nemurire? Dar ce pot să-ți dau eu când vorbele-mi sunt sărace, În zdrențele acestei lumi prin care mă târăsc pentru a căuta.... Și cum să te nemuresc eu prin atingerea mea, Când ea
Orbirea
ORBIREA Mi-am lăsat inima să se închidă ca o rană Și a rămas pe ea o cicatrice și doare când o ating Fermecat de urâțenia a ceea ce era sânge crud. Am picurat pe ea de dor, dar a