Poezie

Orbirea

2 min lectură·12 februarie 2004

Mediu

ORBIREA

Mi-am lăsat inima să se închidă ca o rană

Și a rămas pe ea o cicatrice și doare când o ating

Fermecat de urâțenia a ceea ce era sânge crud.

Am picurat pe ea de dor, dar a durut

Plângând până am trăit revelația voluptății,

Credința.

Ridic ochiul drept către cer și nu mai zâmbesc.

Plec ochiul stâng către iad și mă încălzesc puțin.

Caut în irisul ochiului drept un strop de cer

Și îl reflectez în lumina celui stâng

Până ce stropul se prelinge pe față,

Pe obraz, parte pe buza de sus...

Parte pe mâna ta ce l-a frânt lacom,

Necredința.

Ridic dalta pe fața mea sculptată în nisip

Și îmi scot ochiul drept să nu mai văd cer,

Iar irisul stâng îl clădesc între două lame

De foc, lăsându-l să ardă consumant.

Se scurge încet pe șirul de obraz o vână de

Sânge prospăt. Îi simt mireasma

Dulce-amărui gustând a moarte și cadavru

Se prelinge restul ochiului stâng pe mâna ta.

Palma îl frânge și văd în sudoarea ei

Orbirea.

Mi-am lăsat inima să se închidă ca o rană

De soare-apus între alți nori, unul drept, altul stâng.

Mângâi cu ochii plânși cicatricea până o doare soarele,

Iar razele picură pe ea balsam de miresme

Voluptoase alintând crăpătura crescând între

Credință și necredință.

Orbirea.

002.297

Claudia Surtea. “Orbirea.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/claudia-surtea/poezie/63106/orbirea

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.