Cioban Stela

eu stau în inima ta ca pe un piedestal statuie din fluturi și ape eu plâng cu flori în urma ta până urma plânge și ea sunt ca o ramură de care s-au prins toate visurile ca o ramură

fluturi în zbor peste privirea vieții ape curgătoare printre maluri de fum visuri lovite peste față sângerânde eu așteptândă iubirea gonește pe lângă mine ca o atletă ochii tăi

privesc prin fereastra spartă a timpului lumea se revarsă prin ea ca o apă curgătoare târâind întunericul izbindu-l de zidul de lumină mă strecor prin viață sar peste obstacole

aud foșnetul frunzelor purtate în brațe de vântul îndrăgostit aud murmurul mării care aruncă cu pești în plasele inimii castele de apă se scurg printre degetele timpului ceva îmi

stau pe peron aștept un tren marfar să-mi transport gândurile spre viitor s-a aruncat în fața terenului un vis disperat a rămas cu picioarele smulse plânge iar eu îl mângâi ca pe

aidoma unei bucăți de soare am înghițit viitorul și doare aidoma unei bucăți de vis am înghițit viața dinadins am lins ca dintr-o înghețată din tot și durerea e peste pod trec grăbită

șoarecii ronțăie bucăți de timp se îndoapă până la refuz îmi dilat privirea peste strada pustie să-i surprind cum aleargă haotic printre gunoaiele care mutilează priveliștea un soare rănit

dezmorțesc cuvintele le încotoșmez în veșmintele inimii am căzut în adâncul iubirii și mi-am fracturat piciorul gândului emoții bizare gonesc pe câmpul minții ca niște căprioare

lasă-mă să intru între cuvintele tale să-ți adulmec sufletul care-și împrăștie parfumul pe pielea mea luna să-și spintece trupul ca să-și lepede lumina în noi vreau să te sărut când valurile

ziua dansează cu pașii săltați peste podeaua orelor din când în când deschid ușa prin care se strecoară viața în mine ca un câine care-mi linge sufletul în ochii lui licărește o fericire

între amintirile mele curge imaginea ta la marginea pădurii talpa gandului pășind spre soarele ce apune vărsând valuri de roșu în părul meu petale de tristețe sau poate nostalgie presate

deschid șoaptele ca pe niște uși către tine gonesc norii de pe fruntea ta îi smulg și-i arunc strivesc șarpele care roade țărâna neputinței viața se înfinge în umbra lucrurilor care încep

îmi încalț sufletul cu sufletul unei flori smulse din mâna vântului pasul meu e un cântec pe care se cațără luna mă arunc în brațele tale ca o furtună care te dezbracă de mângâieri îți

orele trec prin mine eu trec prin ele totul e trecere prin printre peste așa cum privesc lung în oră să-i văd capătul ca într-o fântână secată te aștept undeva pe marginea zilei pe

cuvântul moarte moare de frică cu rană din care curg litere mânjite cu sânge eu trag să mor de dor de doare o vale-n spate mi se urcă și luna-mi cade sub picioare stele-mi suie pe sub

îmbrățișez dimineața care dansează peste mine cu glezne de soare și soarele pe glezne rup gânduri dintre plante și le plantez în mine viața alunecă se scufundă în glasul dimineții puțin