Cezar C. Viziniuck

cândva m-am uitat la cer și mi-am întrebat sufletul dacă aripile păsărilor pot atinge porțile raiului am privit îndelung zborul divin al îngerilor și inima mea se umple cu fiecare minune de

și iată din fericire vine iarna pentru a îngheța pământul visele strigă pădurile ninsoarea le acoperă bătrânul cerb face parte din tablou tăcerea ninsorii închipuie iubirile ce uneori sunt

în mine timpul roade ca o carie calc într-un spațiu imponderabil accept visarea zămislită brusc mă ard tălpile de zbuciumul lăuntric al pământului într-o asemenea

și-a căscat gura și-a deygolit caninii mușcă din noi ca un lup ne roade precum o carie doar u sâmbure de lumină mai rămâne o licărire tânără în ochii bătrăni

un strop de rouă - în zorii zilei suntem egali

pe cerul senin o singură pată: rândunica

tăcere în jurul nostru tăcere nimic nu mai contează nu ne mai vorbim nu ne mai zâmbim nu ne mai privim în ochii suntem prea ocupați de propria persoană ne-am închis în carapacea de oțel a

Oare de ce-i dat omului să plângă? Nu plâng toate ființele. A-ți văzut vre-o furnică lăcrimând? Vre-un fluture hurducat de sughițuri? Chiar și vițeilor ori mieilor, care jelesc ca niște bocitoare, nu

Etuziasmat fiind de parlament, Am vrut și eu să fiu mare senator Ori deputat, să-mi cumpăr și eu motor Și să zbor prin București ca un dement. Am vrut să îmi cumpăr bolțari și ciment, Să-mi

Mă întreb acum, Cum, Să pornesc spre iubrea Rea, Ce rău de tot mă doare? Oare, Eu voi putea pătrunde Unde Inima ei petrece, Rece?

Soarele ardea deja sus pe cer pârjolind spațiile verzi ale orașului și topind asfaltul de pe străzi. Ziua de 2 Iulie începu normal în Centrul de Plasament din Oradea. Copiii își începură ziua urmând

Þie loiala mea prietenă îți dedic aceste versuri simple. Curate. Doar tu îmi înțelegi sufletul amorțit. Ochii tăi mari uneori vibrează. Mă privești doar. Nu spui nimic, dar ei vorbesc și îmi

îmi plimbam gândurie amețit de mireasma dulceagă a florilor prin pădurea de brazi ce mi-a protejat copilăria și încercam să prind firul tuturor căderilor și urcușurilor ce le-am avut până

Ninge cu fulgi de-argint pe strada mea. E iarnă iar și neaua albă a acoperit din nou pământul cu plapum-ai pufoasă. E frig și ger, dar nici că-mi pasă... În sufletul meu simt căldura

cerul plumburiu - norii varsă lacrimi în negre șiroaie

Ca Luceafăr dintre stele Te-ai coborât pe-acest pământ Și în versuri de iubire O altă lume aducând. Ne-ai lăsat ca moștenire Versuri dulci și pline toate De-o mireasmă de iubire Ce-ai

Pe poteca dinspre codrii, cine oare se coboară? O nălucă oare să fie, ori un îngeraș din cer? Dar nu, e iubita-mi, vine goală. Ea se apropie de mine, eu de durere gem. Pleata-i blondă,

De multe ori am stat și m-am gândit cum le-au venit ideea acelor meșteri zugravi să vopsească în albastru celebra Mânăstire Voroneț. De ce și-ar firidicat ei ochii înspre albastrul cerului și nu au