Cezar C. Viziniuck

Îmi scot palmele în viață Ca cerul să se sprijine pe cuvânt Obosit Îmi retrag versurile Le amestec și caut să ghicesc viitorul în ele Sunt un ascet ce privește doar cerul Iar când norii îl

Așteptând răsăritul, am lăsat întunericul să pună stăpânire pe timp. Mi-au paralizat picioarele; mi-au înghețat ochii, urechile, mâinile și sufletul, dar eram liniștit. Știam că soarele n-a

Privesc... O adevărată comoară... Livezi verzi, păduri întunecate, cerul siniliu care se boltește-n depărtare deasupra muinților albăstrui. Un crâng minunat de mesteceni... Trandafiri,

Andrei era singur într-o lume mult prea dură pentru vârsta lui. Avea doar opt anișori și trecuse prin mai multe necazuri decât ar face-o un adult. De când e pe stradă a învățat să se descurce singur.

Clipe de iubire, clipe de fercire dorite de oricine. 4 Decembrie 2009

un apus s-a așezat pe un cer de praf o lumină sângerie s-a oprit în munții de cleștar, în lumina apusă a soarelui trăim cu bucurie anii ce-au trecut

Se aude noaptea lunecând din munți Cum acoperă marea Catargele își leagănă cuiburi de păsări Ea îmbrăcată-n cămașă fierbinte Se strecura pe plaja pustie Își ascunsese un vis în dulap Iar

Îmi beau cafeaua amară Stând pe marginea patului O nouă dimineață O nouă zi O nouă săptămână Se deschide înainte Frigul de afară e și în mine Stelele se prăvălesc peste munți Pe jumătate

întins pe margini de asfalt recit din versu-mi către soare și-mi pare cerul de cobalt și trist acuma versu-mi pare păreri apuse-n praful cenușiu dureri ascunse-n versul care-l scriu și ritm

când simt atingerea ta pielea mi se încrețește iar răsuflarea ta caldă în ceafă mă face să tresar îmi dai fiori în fiecare clipă în care mă privești am reușit prin farmecul meu să te

să strâng de pe pulpele ei cuvinte și să le îngrămădesc pe-o hârtie să mă scald în iluzia deșarte și să cerșesc amorul unei pietre (câtă idioțenie) și totuși nu mi-ar fi mai greu să aud

urcăm muntele Rarău în iarna de pe platoul pustiu viscolul a stat pulberea zăpezii arde în soarele de ianuarie ...și rup cetina din prăpastia umbroasă nimic nu mai e decât

în noaptea albă mă văd pășind pe străzi troienite îmi târâi pașii grei de omăt și mă avânt aidoma lupului în galeria de artă fețe cunoscute fețe necunoscute peisaje-nghețate pe pereții

Clipe... Ce însemnau clipele? Stropi. Esențe trezite. Cu o clipă cuprinzi totul. Ea te doare și te bucură, îți dă viață și ți-o ia... Terapii, vindecări, uitări... Viață, moarte, cli

sălbatică mi-e setea de lumină de parcă încă nu m-aș fi născut noaptea-mi așteaptă-n sânge amfora mi-e plină sunt geamănul înlănțuit în vis lăuntric obosit de risipirea cuvintelor ce trebuiau

noaptea este neagră cuvintele sunt negre zăpada ne învăluie într-un negru de frig din neagra tină am fost creați și suflet alb primit-am neagră este moartea îmbrăcată-n negre haine în

Fantezii de metal Închise în celula ochilor Păzite de zile ploioase Eliberate în nopțile senine Când Luna se desfășoară în splendoarea ei Pe gratiile inimii strivite În dimineți Se retrag

liniște în crângul de salcâmi cu crengi de gheață ridicate spre cer în rugă aprinsă Pământul cheamă cerul prin porii crengilor răsfirate. Îndurare! Rugi tacite. Suspine prelungi al fiecărei

în calea cununii Tale iubirea este rege iar dăruirea prinț nimic nu poate rupe lanțul fericirii al cărui părinte ești Tu să vină peste mine lumina strălucitoare iar bunătatea să mă

pe malul râului Amarguillo se joacă suflete de copii cu îngeri cu trupuri scăldate în apa-i ucigașă părinții lor îi caută dar nu-i vede și lacrimile curg și acum după o sută douăzeci și cinci de

rup din inimile lor bucățele cât să ajungă pentru fiecare ochii-s mai mereu umezi de lacrimile copiilor ne-au învățat să fim fericiți dar ei de mult au uitat de unde vine iubirea