Cezar C. Viziniuck

În picături de ploaie Sunt peisaje argintii Pe fereastră Se preling lacrimi de îngeri Pe masa de cafea Paharul degustă rana viței Doar radioul mai cântă La înmormântarea sufletului

Ochii Cidului plâng și mult lăcrimează; Îndărăt își întoarce privirea unde și-o fixează. Văzu porțile deschise, fără de zăvoare, fără piei, fără pelerine, capcanele erau goale, fără vulturi și

Spune-mi femeie unde-ți este gândul? Unde-ți e privirea ce m-a fermecat, Pe care atunci cu drag tu mi-ai dat? Spune-mi, acum, pân' nu mă ia pământul. E închisă lumea. Trupul diseccat. Marea se

Un fulger ne-a străpuns amintirile Pe care noi le-am acumulat Dintr-un ev aprins al lumii monotone Ce din prin timp ne defăimează Cauza tuturor durerilor noastre Nu este ceea ce noi credem a

Pe 24 iunie - solstițiu de vară și ziua Sf. Ioan - al anului 1717, patru loje londoneze s-au unit în Goose and Gridiron Tavern situată în St. Paul\'s Churchian și au format Marea Lojă Engleză (The

în dimineți de iarnă când mă trezesc și albul zăpezii îmi luminează zorii mă gândesc la tine îmi amintesc visul ce-l avusem în noaptea lungă când focul trosnea în sobă a pustiu tu nu ești

albi cu aripile înghețate și țurțuri de gheațî în părul de aur îngerii zgribuliți de frig la porțile raiului încercând să găsească îndurare pentru oamenii pe care îi

mi-am închis visul într-o cutie de chibrituri pe care o port în buzunarul de la piept e plăcut să-l simți aproape de inimă (¡ah, ce poftă am de-o țigară)

Septembrie cerne-n munte ploi Și frunze moarte pe poteci Și vărzuiește-n dimineți Poienile cu brume reci. Molizii-i stau împotriviți, Pe goluri muntele-i ca nins, În rarii fagi penetul

prinși între viață și moarte ne zbatem pentru viață și ne regăsim în moarte

nu e nu sunt poet nu eu sunt cel ce scrie poezie nu poezia este cea ce-mi smulge din picurii transpirației mele amestecate cu sânge închegat versurile eu nu scriu poezie poezia iese prin

în dimineți când luna bosumflată somnoroasă se ascunde după munții presărați cu măslini aștept ca soarele să-și spele ochii în ceața deasă rece e atâta vânt că mă face să-mi plâng de

Al șaptelea val Îmbrățișați, în lumina roșiatică, pe malul mării cei doi își vorbeau, abia auzit despre iubire. Marea durere a omului viu. Briza și zgomotul valurilor le acopereau vocile răgușite

sunt atât de plictisit în această ultimă zi de august încât am uitat să mai scriu pentru prima dată de când sunt singur simt lipsa unei companii feminine a unui zâmbet a unei îmbrâțișări pentru

când mergeam prin oraș și vedeam la fiecare colț de stradă câte-o bătrână sau copil cerșind îmi spuneam este atâta durere când mă opream în fața unui restaurant select lovit în timpane de muzica de

în orașul de diamant nici nu-ți dai seama când se sting neoanele din ochii oamenilor ies lumini chiar dacă cerul se-ntunecă și picurii ploii ard sufletele încinse azi dimineață steaua aceia mare

Morțile mele Se ascund undeva in trecutul meu Mă înghiontesc câte puțin în fiecare zi Mă pregătesc pentru moartea supremă Doar atunci adevărata iubire Va sălășui în mine Doar atunci Dincolo de