Cezar C. Viziniuck

împinși de mizerie de foame am luat cu asalt occidentul dar nimic nu-i așa cum sperasem... loviți de frații noștrii români comisionari cu fața-n țărână cu ochiii în sânge luptăm cu noi

Nu știu de ce, privindu-ți a ochilor lumină Mă cuprinde-un dor și nu înțeleg de ce suspin În sufletul meu. Cuprins fiind de-un puternic chin Îți cecetez privirea pură, gingașă, senină. Ești așa

\"Omul populează cosmosul cu sine însuși, și tot ce nu este el însuși nu poate fi decât ca el însuși.\" (Victor Kernbach, Biserica în inovație, Ed. Politică, 1984, București) Omul a fost

Moartea: Tu crezi că lira-ți spartă mereu te va ține și uitării a ta țară în veci nu te va da? Tu crezi că-n ale tale versuri goale, fără noimă te vei regăsi din tărâmul întunecos al

Aici, în lumina acestei răscruci, inima mea, han deschis tuturor chemărilor și îndemnurilor firii, aici, unde cuvintele și-au făcut cuib în ochii nepângăritei tăceri, aici, unde

te-am așteptat pe peronul presărat cu smoală din gara cu un nume ce începea cu „T” sau cu „Ț” țineam în mână un buchet mare de trandafiri sângerii iar pe buze aveam un sărut de bun venit mi-ai

Visam pe-atunci la Moș Crăciun De care auzisem de la părinți, Dar întodeauna Moș Gerilă în ajun Ne-aducea daruri, fiind cuminți. Zburam apoi prin sat cu toții Să colindăm pe la gem Și prmeam

Bucovina... Dealuri înalte, cu păduri revărsate anunțând munții. Și oamenii au aici vocația ascensionalității. Le privesc gesturile, le caut privirea - sunt dinamice și agere, hotărâte și demne,

viața mea - printre fluturi albi și biografia vieții botezul momentului - printre concerte de broaște și talente ale vântului iubirea mea - prin grădinile de argint și dragostea altora nu o

Te priveai în oglinda ovală răsucindu-te mereu cât pe-o parte, cât pe alta, cu privirea ta isteață te priveai ca pe Orfeu, ba din față, ba din spate și la urmă din profil. Erai tânără

o clipă aș vrea să-l mai aud gângurind pețal meu copil; să-i văd primul pas făcut; să-i văd zâmbetul senin. o clipă, doar atât mai cer vieții să-mi ofere din frumusețea ei și precum roua

îmi amintesc de iernile de odinioară când stratul de zăpadă depășea cu mult un metru când gerurile făceau să înghețe mercurul în termometre când pe zăpadă se depuneau straturi groase de gheță și

- O petrecere?! Întotdeauna mi-au plăcut petrecerile. Atunci când veni soția cu ideea de a da o petrecere surpriză pentru o verășoară a ei din Timișoara pe care eu cel puțin nu o văzusem

cu toții ne șoptim în urechi cuvinte: cuvinte reci, cuvinte absurde. calde nu. calde nu mai sunt s-au rătăcit pe uliți, ori s-au rătăcit demult, frimituri de aer, coborând pe o stradă

Ști de ce te iubesc? Pentru că atunci când am vrut să te privesc în ochii, i-ai ferit; când am vrut să te sărut, m-ai respins, iar când le-am făcut pe amândouă, eram deja cu

De ce-mi mai vii acum când neputința mă doboară Și-n ochii mei se-ascunde o-ntreagă mare-n furtună? Când iubirea mi se zbate in sufletu-mi nebună? De ce-mi mai vii, te întreb, prezența ta mă

zi de martie - Dochia prezentă prin viscol și omăt

nu iarba mă face să plâng în parcul cenușiu de departe nu iarba mă face să țip cu înfocare spre cer spre Luna palidă spre Soare nu ci timpul uitat în clepsidră norii ce-acoperă cerul săgeți

Cuvinte rămase spânzurate de firicelul de cerneală din vârful peniței. Cuvinte ce urmau să alcătuiască o tragedie: mi-au murit gândurile, copii ale minții mele, iar acum îmi mor și cuvintele