nu i-am putut rosti numele
îmi spusese pe holurile acelea nesfârșite
ca și cum ne-am fi plimbat prin cartea de nisip
despre felul în care se construiește
ori de câte ori o melancolie soră cu moartea
mă paște prin orașul-fantomă
amicul meu de demult chuck norris
îmi apare-n față mă ia de braț și mă-nsoțește
în lungi plimbări metafizice prin
ar fi trebuit să vă măsurați forțele cu strămoșii mei
pariu că niciun pușcaș marin
nu ar fi rezistat la o astfel de întrecere
cale de șapte iepe nebune
m. o.
să vă mai spun o istorie
la plinirea vremii iubita mea s-a revăzut cu iubita lui kafka
am înțeles cât de dificil pot fi
ca o vârstă pe care vrei s-o părăsești
însă înțelegi că nu te poți lepăda de trecut
pentru că
și atunci am înțeles
că am iubit-o cu o dragoste mai mare
decât mi-a fost dat să trăiesc
mă aflam într-un loc despre care n-aș putea
spune exact cum arată în realitate
era un fel de
Gramatica comparată a limbilor indoeuropene reconstituie (și, implicit, admite) acordul ca procedeu de marcare a relațiilor dintre componentele propoziției / frazei nominale și ale celei verbale,
am stat și am privit sub soarele roșu
realitatea se descompunea încet
ca și cum ar fi fost din sânge fierbinte
de femeie domestică de curte plecând
șambelanul își luase toate darurile
în
mă-ntorsesem în caravana avangardei
din care observasem lipseau oamenii nisipurilor mișcătoare
locuiam într-o peșteră fără cuvântul rostit la apropierea călăuzitorilor de măgari
aveam
aceasta e întrebarea
nu ce târau din răsputeri
cele două doamne pe scările
mereu foarte absentului la superlativul
inferior al dl. rector al universității din iași
i-ha-i-ha-ha
fie-i
este luni și îmi repet că timpul-curcubeu
spre care mă-ndrept în tăcere nu mai există
cum nu mai ființează nimic din ce am crezut
că se poate numi democrație regală a faptelor fără cusur
nu mai puteam să trăiesc
nu mai puteam să mor
nu mai puteam să dorm
viața mea mă urma fără mine
orice dialog al meu cu un alter ego
mai bun AL MEU e numai din trecut
viitorul e o mare cu
n-am mai putut ieși din palatul viselor
clopotul unui tunet ce anunța învierea universală
mă urmărea precum tovărășia legionarilor de cafenea
prea devreme adormiți în brațele mele
treziți
pe strada unde locuiesc vin mai multe căruțe
decât treceau pe câmpurile de luptă carele de înfrânți
ale imperiului asirobabilonian într-un du-te vino ucigaș
depășit numeric de căruțele de la
veșnic luminează
adevărul
chipul suferinței
neamului
din care nu prin voia & alegerea ta
ai ales să te exprimi
uneori
din minut în minut
să fii gata de moarte
ca verisoara mea adi
vei vedea drept în față cum se înalță peste veșnicele ghețuri
un munte de verdeață care desparte binele de rău
vei trăi un basm mut în care unii se vor îndrepta spre moarte
cu 300 de km/h
te așteptam nonunde
acolo unde numai tu puteai să știi
mă căutai nonunde
acolo unde numai eu puteam să fiu
nu am vrut să mai acceptăm singurătatea
care să facă înconjurul pământului
venise toamna și juriul scriitorilor din iași
se-ntrunise în culisele de la etajul 13 al hotelului unirea
alegând dintre paginile nescrise
cea mai frumoasă pagină din literatura română
am crezut că propriu-mi vis mă va mistui când se apropie oarba tăcere
am privit cele două turle ale bisericii din care după cutremur a rămas doar una
învățăceii
într-o zi cu soare japonez ucigaș
femeia-complice mi-a expediat un poem ascuns între gene
pe cântarul de plumb al unui sistem social perdant într-o lume severă
gripa porcină se vindea la
praful a fost este și a rămas blazonul neamului meu
uneori nici atâta cât să vărs lacrimi fără șir
aflând despre cei în care credeam
că pot deveni oameni respectabili
pentru care să plângă
eu cred că nici pe timpul lemurienilor
nu existau atâtea lichele
și barbaria avea un chip mai uman
înainte de a muri îți mai puteai lua bun rămas
de la cei dragi sau de la puținele
locuiam în mao și voiam să-ți aud respirația
zilnic treceam prin zona zero
instantaneu
când scriam poezii
orașele deveneau migratoare
nu se știe cine pe cine
sfâșia
uneori mi-era teamă
CD