Cătălin Al DOAMNEI

și urâții adulmecă frumusețea de sărbători îmi place să fiu enunțiativ crezând că nimeni nu se mai scălâmbăie nimeni nu mai urăște reîntorcându-se-n visele copilăriei roz ca zăpada trucată de

dă-ți seama omul acela îmbrăcat în cow-boy eram eu pe când tu erai fetiță pentru a nu fi anchetat pe motiv de lolita știam atât de multă literatură mâncasei atâta înghețată se deszăpezea

venise și toamna cu dinți de pelin încercam să te apăr să te acopăr descifrând peisajul apocaliptic viața care refuza să te urmeze zilele

nimeni nu știa când trebuie să revină îngerul somnului deși era de foarte mult timp așteptat iar când prin fereastra închisă și-a făcut apariția trecând printre ziduri și topind ușa de fier

sunt copacul de lut m-am născut din pământul reavăn cu fructe dulci-amărui umbra celor care au fost cu mult înainte de a gusta din fructul oprit se dilată se dilată se dilată

mi-a fost dat să văd cărțile lui moise ferecate în platină NEMÃSURATÃ mi-a fost hărăzit să studiez cărțile de căpătâi ale lumii legate în aur mi-a fost îngăduit să privesc NUMELE DOMNULUI

mereu ipocrit de sărbători orașul meu seamănă cu las vegasul nu mă-ntreba cine- a mai murit doar bacovia e viu alături de mine absența ta aprinde lampadarele miliardarii

frumusețea fusese sfâșiată de un animal fioros până atunci nemaiîntâlnit ce se furișă-n amurg și se făcu nevăzut într-un nerostit poem al crimei ascuns ca un orizont după un alt orizont m-ai

pe colini s-aprind candele-n colind și la noi drumul spre servitute a început într-o zi de miercuri din toamna anului 195... de pe la două noaptea ei se culcau odată cu găinile opaițele

amar de ploi cu boi albind nu noi n-am fost noroi iată cum explică van gennep ritul acestei secunde se apropiau moșii de vară și când se dau de pomană de sufletul viilor și al

chiar umilit omul nu poate renunța la menirea sa absolută nu e vorba numai de nemurirea lui ghilgameș mai poți merge la cumpărături până în blocul de vis-a-vis cel care vede și știe că lumina

ascult muzică irlandeză copacii fac o reverență mai adâncă decât peștera adevărului mai puternică decât strigătele lui orfeu îl trezesc pe ioanid romanescu toți

marilor lingviști români Eugenio Coșeriu-in memoriam Petru Zugun Constantin Frâncu între subiect și

înnoptând printre ghețuri arctice ți-ai închis inima într-o casă friguroasă și toate anotimpurile aveau culoarea iernii am ales copilăria toamnei și visele nășteau realitatea dintr-o altă

mă urmai cu puritatea feminină a lucrurilor nefăcute începuse să-ți fie teamă ai plâns și ai învățat să te rogi cu sufletul sleit decojindu-l precum odinioară primul cartof în palma

ca să nu fiu împușcat cu arma de apă de la divizia de pompieri de peste drum aflată în permanentă stare de asediu de pe vremea când napoleon se-ntorcea din rusia doamna secretară a liceului

de multe ori nu mai trăiesc viața mea mă pierd printre frânturi de vieți ca pe neumblate poteci de munte lăsate mie de tatăl meu și de mama mea când era tânăr

când a trebuit să vorbesc despre vicii mi-au bătut la ușă oamenii indigo semănau cu fosilele și impresia de prea mult entuziasm era doar reversul medaliei pe care o declarasem nulă și ieșită

la intrarea în poem între pitagora și orfeu viața nu poate fi urmată se moare desculț vei păși pe pământul de piatră nero nu se știe dacă va fi murit ceea ce n-ai

mă întorsesem în satul descompus în felii ale binelui și ale imaginarului aproape nu mai pășea nimeni pe ulița aceea care să vorbească despre mituri

mă pregăteam de singurătatea sărbătorilor și să rescriu oda în metru antic totul era pustiit în lume într-o scrisoare din decembrie 1883 veronica îl întreba pe eminescu de ce nu se

kazantzakis ni-l descrie ca pe un om care –și iubea poporul cu o putere de fascinație pe care o dobândești contemplând se zice marii șahiști înainte ca partida

eu cred că marele reeducator nu a plecat și nici nu s-a ascuns vreodată mai sus de pagina de gardă a unui album filatelic aidoma conservându-și ca pe stamine de alun vocația peripatetică a

poetul își scria versurile în alfabetul morse norii erau imenși vulturi albaștri ducând în ciocurile lor fildeșii de aur ca pe năprasnice amintiri despre viitor va fi mai întâi un cer nou și