Să nu mă-ntrebi de unde vin.
M-am dezlegat de-o lume-n care
mi-au pus pe suflet chip străin
și-atunci am împietrit în sare.
Să nu mă-ntrebi de neagra ceață
ce izvorând din gene suie
pe frunte
Dă-mi cămașa ta, cea aspră,
eu am să-ți dau în schimb pantofii,
un timp am să umblu desculță.
De ce ai face asta,
mi-ai spus,
aici sunt atâtea pietre ascuțite,
ele cunosc doar gustul
Iartă-mă, bunule, că nu am știut întotdeauna câtă lumină e-n tine
adevărată lumină din lumină
deși greu viața apăsase cu două războaie
și cu singurătate
cu degete aspre întorceai atât de subțiri
Învăț,
mereu trebuie să reînvăț dimineața
să merg din nou,
să nu cad amețită de înocența luminii fecioare.
Mereu, când evadez
dintre ziduri și aer cu miros de asfalt,
reînvăț echilibrul,
Un cer de vară, tulbure și cald
șopârle lenevoase în smarald
și peste drumuri umbra, ca un fald.
Asfalt topit, pe stradă numai gropi,
primarul e blagoslovit de popi
un dor tâmpit tot numără la
mi-e teama, ia-mă in brațe, tine-mă strâns, vezi?
plouă iar, plouă mereu,
parcă plouă de o sută de ani
în întunericul greu simt cum sticlesc ochii și colții dușmani
mi-e frig, am vegheat toată
CA